Huay Xai și Gibbon Experience

Huay Xai și Gibbon Experience

Fără nici un dubiu Gibbon Experience a fost cea mai impresionantă aventură din Laos și nu numai, o experiență în care pulsul tău o ia razna, te încarci cu pace, te minunezi și te convingi de adevărul ce stă-n vorba: cu cât viața e mai simplă, cu atât e mai încântătoare. Despre Huay Xai n-ar fi multe de zis, și printre cele puține vorbe pe care le poți spune e că-n acalmia lui stă tot farmecul. Aflat în provincia Bokeo care înseamnă ”bijuteria mea”, a fost celebru pe timpul războiului civil laoțian (numit și războiul secret) pentru traficul de heroină. În prezent Huay Xai e celebru ca punct de frontieră între Laos și Tailanda, și singurul trafic desfășurat în zonă e cel fluvial ce poartă nenumărați călători spre Luang Prabang, capitala regală a Laosului. Cu o singură stradă principală, Th Saykhong, orașul e mai mult un sat sau chiar cătun după standardele occidentale, dar de-a lungul acestei străzi stau îngrămădite magazine alimentare, pensiuni, un hotel sau două și îndeajuns de multe locuri ce servesc mâncare. Cel mai bun sticky rice cu mango, desertul local, se găsește cu siguranță în Huay Xai la BAP Guesthouse. Bar How? are un meniu bogat, porții mari și delicioase și nenumărate borcane și sticle pline cu ”lao-lao”, un fel de lichior din orez, (50% alcool) infuzat cu de toate, de la afine la mandarine, scorpioni, șerpi și tarantule. Tot în Huay Xay se află și Daauw Homestay, un loc deosebit ce susține proiectul caritabil Kajsiab,

în care localnici alături de voluntari luptă pentru a îmbunătății accesul la educație și ajutor medical locuitorilor din satele îndepărtate, oferind totodată oportunități femeilor de a crea și comercializa produse țesute tradițional. Cazarea nu e punctul forte la Daauw oferind minimul de condiții (pat de lemn) în schimb terasa suspendată pe piloni, focul de tabără din mijlocul ei, produsele proaspete, organice, preparate în cuptorul cu lemne din grădină și copiii aflați în grija casei zburdând veseli prin împrejurimi sunt foarte atrăgătoare. Templul Wat Jom Khao Manilat poziționat la capătul unui șir de scări albe cu balustradă joasă colorată, aflate-n mijlocul orașului, oferă o priveliște frumoasă asupra râului Mekong, mai ales la apus. 

După un zbor de o oră din Vientiane (cu Laoskyway), am aterizat în Huay Xai, noi, o grămadă de localnici și patru luxemburghezi. Am luat tuk-tuk-ul pentru un preț fix de 20.000 de kip, mai puțin de trei dolari, și-am coborât în fața sediului Gibbon Experience – un proiect întins pe 106.000 de hectare de junglă cuprinse în rezervația naturală Bokeo, cu case construite în copaci la peste patruzeci de metri înălțime și numeroase cabluri navigabile de sârmă (zip lines), unele depășind cinci sute de metri lungime. Politica Gibbon cere să-ți rezervi un loc cu săptămâni în avans, să plătești prin Pay Pal, să te prezinți la sediu cu o zi înainte de startul aventurii și să semnezi un contract care te face să ridici sprâncenele întrebător și să te gândești de două ori dacă te aliniezi la start. Dintre cele mai ”amuzante” lucruri enumerate în contract erau acelea prin care ți se aducea la cunoștință că nu e NIMENI responsabil de viața și siguranța ta, nici ghidul, nici compania și prin semnătură erai de acord că indiferent ce se va întâmpla cu tine nu vor fi dați în judecată; nici în caz de accidente petrecute în casele din copac, nici în caz de accidente survenite din pricina frânghiilor rupte, a echipamentului fără frâne sau a hamului deteriorat. Citisem pe alte site-uri că unii s-au răzgândit după vederea sadicului contract și rău au făcut, fiindcă nici o clipă nu am simțit pericol sau nesiguranță. Poate că ar trebui cineva să revizuiască acele contracte sau poate că ele reprezintă un prim test temerar. A doua zi, de la sediul Gibbon și până unde începea propriu-zis aventura sunt aproximativ șaizeci de km pe care i-am străbătut îmbarcați în tuk-tuk-uri camionetă 4×4. Ne-am nimerit în mașină cu luxemburghezii cu care venirăm din Vientiane și cu un cuplu olandez. După două ore de mers pe șoseaua asfaltată, am mai mers vreo jumătate de oră pe drum accidentat de pădure cu hop-uri abrupte ce mai să ne zvârle afară din camionetă. Ajunși într-un final la punctul de start, ni s-a cerut să formăm două tabere, unii dintre noi mergând în prima zi la casa cinci și a doua zi la cascadă, iar ceilalți invers. Cum nu ne cunoșteam și n-aveam habar care traseu e mai ”avantajos” taberele s-au format de la sine, după cum ne-am nimerit în mașini. Grupul nostru s-a închegat nesperat de bine și la sfârșitul celor trei zile aventuroase ne-am despărțit cu greu. În prima zi, după puțină drumeție, un prânz luat în mijlocul pădurii și după ce am primit instrucțiuni clare despre cum trebuie îmbrăcate hamurile și folosită frâna, am ajuns la primul zip line. Începători fiind, am fost și temători, dar frica de necunoscut s-a risipit într-o clipită și a rămas doar nerăbdarea de a repeta experiența. Până la casa cinci ne-am dat pe vreo șapte linii și după ”cazare” am fost liberi să facem traseul ce înconjura casa de câte ori voiam. Întinzându-ne cu toții la povești, ne-a cuprins bezna și făcutul rutei a rămas pe dimineață.

În zori, între ceasurile cinci și șapte, jungla făcea un zgomot infernal ca mai apoi să tacă brusc. Stăpân peste întinderi se instala calmul profund. Dura o vreme, nu prea mult, și gălăgia o lua de la capăt, dar parcă nu mai atingea același volum. Ceața era leneșă, se ridica greoi și aerul părea îngreunat din pricina ei. Sârmele erau ude, peisajul ascuns sub pâcla grie și deasă, dar chiar și așa, cele mai frumoase ture de zipline erau cele din zori. A urmat apoi traseul cascadei, mai greoi și mai bogat, traseu pe care l-am străbătut neopriți de câte ori ne-a permis timpul. Am avut doi ghizi,  Pisano și Kueng, doi oameni mărunței la statut dar mari la suflet, faini, nebuni și amuzanți.

Pisano vorbea engleza bine, ne-a povestit nenumărate despre viața lui, tradiții, obiceiuri și despre timpul petrecut în călugărie. Kueng, alias Beer Lao, era mai tăcut, îi venea pofta de cântat dintr-o dată și îngâna cuvinte pricepute numai de el în timp ce mergea agale pe drum. Am vizitat casa numărul doi și-am înnoptat în casa cinci și șase din cele șapte câte sunt. Unele dintre ele sunt mai spațioase, în timp ce altele pot adăposti doar două persoane. Condițiile sunt asemănătoare în fiecare dintre ele: o baie cu perdea pe post de ușă, o chiuvetă cu apă potabilă, o masă joasă și scaune scunde, iar de dormit, dormeam în corturi cu saltele tari și plapume călduroase. Fiecare casă avea farmecul ei. Numărul cinci oferă cea mai spectaculoasă priveliște dintre toate, iar ieșirea din casă îți face pulsul să urce la cote maxime. Casa șase are două nivele și un râu șerpuitor la bază. Din cauză că baia se afla la nivelul inferior (creând o firavă impresie de intimitate) spațiul de sus părea mai larg, mai curat, mai spațios. Gibbon Experince a fost mai mult decât putem cuprinde-n câteva cuvinte, am învățat, am trăit și am prins drag de oameni. Am avut parte de clipe în care natura te îndemna la meditație și clipe pline de adrenalină, am râs, ne-am jucat și am trăit din plin fiecare clipă.