New York, 2 noiembrie 2014, ora 18:28, temperatura 2 grade Celsius.
Coadă de zeci de metri în fața ambasadei României. Bătrâni, femei gravide, oameni pentru care duminica nu înseamnă zi liberă, tineri care ar fi putut să-și valorifice timpul altfel, stau de ore întregi aliniați ca în vechile cozi comuniste, dar nu pentru carne și nu pentru unt sau ulei, ci pentru a vota, ca să pună blestemata stampilă pe un amărât buletin de vot. Ditamai orașul, o singura secție de votare, patru cabine și doar trei persoane responsabile de bunul mers al lucrurilor. În jur se aude zumzetul orașului suferind de insomnie deopotrivă cu dinții clănțănind, cu gecile fâșâind sub tremur, cu pașii bătuți pe loc de nerăbdare, cu vorbe amare și blesteme pentru “nenorociții de ei”. Ei, toți cei responsabili pentru nenumăratele umiliri și înjosiri la care ne supun.
Suntem defecți! Cum altfel să fim dacă de când ne știm, suferim ca martirii pentru orice lucru mărunt, pentru o fărâmă de decență, pentru un drept pe care ei ni-l refuză. Dar noi suntem obișnuiți, cum să nu fim când n-am văzut nimic diferit de când suntem?
Umblă vorba despre noi cum că am fi descurcăreți, și luăm asta ca pe o laudă. De ce, când nevoia ne-a împins a deveni astfel? Când corupem, mituim, ne umilim doar pentru a ne descurca, doar pentru a ieși din situații fără scăpare. După ce atentăm la onestitatea noastră, vine un nemernic și ne bate pe spate lăudându-ne că ne-am descurcat, că am reușit să supraviețuim în mocirla în care el a încercat să ne înece… și noi ajungem să ne mândrim cu asta, ajungem să credem că așa e normal, să ne zbatem, că doar viața de zi cu zi e un regim de armată, o dictatură, o junglă, și devenim mulțumiți de noi înșine că am reușit, nu contează cum, atâta timp cât am făcut-o. Stăm la coadă, cinci, șase ore, dârdâim, ne răcim, blestemăm, ne obosim, doar ca să mergem acasă împăcați că ne-am făcut datoria, că am supraviețuit, iar când punem seara capul pe pernă încercăm pe cât putem să alungăm gândul negru care prezintă realitatea: greutatea eforturilor noastre în comparație cu sărăcia și nemernicia eforturilor lor. A lor, a nenorociților plini de lăcomie, a sclavilor care se închină banului și puterii.
Oameni care probabil nu se vor mai întoarce nicicând în România, țara pe care nu ei au părăsit-o, ci ea s-a lepădat de ei, stau la cozi să voteze pentru binele poporului în mijlocul căruia s-au născut, pentru binele în care ei cred… dar de ce ar face acest lucru civilizat, fără sforțare, fără înjosire și fără nervi mâncați? De ce? Doar suntem români!! Avem drama în sânge și instinctul de supraviețuire bine dezvoltat, deci dați înainte guvern de rahat, testați-ne limitele! – AI
Nov 2 2014
Alegeri prezidentiale – 2 noiembrie 2014
New York, 2 noiembrie 2014, ora 18:28, temperatura 2 grade Celsius.
Coadă de zeci de metri în fața ambasadei României. Bătrâni, femei gravide, oameni pentru care duminica nu înseamnă zi liberă, tineri care ar fi putut să-și valorifice timpul altfel, stau de ore întregi aliniați ca în vechile cozi comuniste, dar nu pentru carne și nu pentru unt sau ulei, ci pentru a vota, ca să pună blestemata stampilă pe un amărât buletin de vot. Ditamai orașul, o singura secție de votare, patru cabine și doar trei persoane responsabile de bunul mers al lucrurilor. În jur se aude zumzetul orașului suferind de insomnie deopotrivă cu dinții clănțănind, cu gecile fâșâind sub tremur, cu pașii bătuți pe loc de nerăbdare, cu vorbe amare și blesteme pentru “nenorociții de ei”. Ei, toți cei responsabili pentru nenumăratele umiliri și înjosiri la care ne supun.
Suntem defecți! Cum altfel să fim dacă de când ne știm, suferim ca martirii pentru orice lucru mărunt, pentru o fărâmă de decență, pentru un drept pe care ei ni-l refuză. Dar noi suntem obișnuiți, cum să nu fim când n-am văzut nimic diferit de când suntem?
Umblă vorba despre noi cum că am fi descurcăreți, și luăm asta ca pe o laudă. De ce, când nevoia ne-a împins a deveni astfel? Când corupem, mituim, ne umilim doar pentru a ne descurca, doar pentru a ieși din situații fără scăpare. După ce atentăm la onestitatea noastră, vine un nemernic și ne bate pe spate lăudându-ne că ne-am descurcat, că am reușit să supraviețuim în mocirla în care el a încercat să ne înece… și noi ajungem să ne mândrim cu asta, ajungem să credem că așa e normal, să ne zbatem, că doar viața de zi cu zi e un regim de armată, o dictatură, o junglă, și devenim mulțumiți de noi înșine că am reușit, nu contează cum, atâta timp cât am făcut-o. Stăm la coadă, cinci, șase ore, dârdâim, ne răcim, blestemăm, ne obosim, doar ca să mergem acasă împăcați că ne-am făcut datoria, că am supraviețuit, iar când punem seara capul pe pernă încercăm pe cât putem să alungăm gândul negru care prezintă realitatea: greutatea eforturilor noastre în comparație cu sărăcia și nemernicia eforturilor lor. A lor, a nenorociților plini de lăcomie, a sclavilor care se închină banului și puterii.
Oameni care probabil nu se vor mai întoarce nicicând în România, țara pe care nu ei au părăsit-o, ci ea s-a lepădat de ei, stau la cozi să voteze pentru binele poporului în mijlocul căruia s-au născut, pentru binele în care ei cred… dar de ce ar face acest lucru civilizat, fără sforțare, fără înjosire și fără nervi mâncați? De ce? Doar suntem români!! Avem drama în sânge și instinctul de supraviețuire bine dezvoltat, deci dați înainte guvern de rahat, testați-ne limitele! – AI
By Liviu • Uncategorized • 0 • Tags: alegeri, alegeri 2014, presedinte, prezidentiale, vot