Titicaca 

Lacul Titicaca – cel mai înalt lac navigabil din lume.

Peru e cu siguranță locul ”celor mai”. Țara găzduiește: cea mai înaltă dună de nisip din lume – Cerro Blanco –, cel mai adânc canion – Canon del Cotahuasi, cea mai mare pasăre zburătoare – condorul andin – și cea mai mică orhidee. Cea mai scumpă blană de animal – vicuna – și cel mai înalt lanț muntos din America – Anzii. Peru a fost declarat în 2013 cel mai mare producător de cocaină, deține cea mai înaltă floare din lume – puya raimondii, cultivă cele mai multe soiuri de cartofi, e cel mai mare exportator de asparagus și multe alte ”cel, ori cea mai”.

Unde putea fi situat ”cel mai înalt lac navigabil” dacă nu în Peru? Împărțit cu Bolivia, Titicaca deține din 1862 recordul mondial al celei mai înalte căi navigabile din lume pentru nave de mare tonaj. Situat la altitudinea de 3821 m, în el se varsă peste 25 de râuri și din apele sale de un albastru metalic strălucitor se ridică mai mult de 42 de insule.

Isla del Sol, de departe cea mai cunoscută insulă de pe Titicaca (aflată în Bolivia), este considerată în credința andină, locul de naștere al soarelui. Pe insulă se găsesc numeroase ruine, majoritatea datând din perioada incașă dar arheologii estimează că insula a fost locuită de oameni încă din anul 3000 înainte de Hristos. Alături de Isla del Sol, Titicaca găzduiește faimoasele insule plutitoare Uros, unice în lume, precum și Taquile, o insulă fostă temniță în perioada colonială, a cărei artă textilă a fost inclusă în patrimoniul Unesco.

Insulele Taquile, Uros și Amantani aflate în districtul peruan Puno, pot fi vizitate cu tururi organizate dar și independent. Pentru Taquile și Uros e de ajuns o singură zi, cu plecarea dimineața devreme și întoarcerea în Puno la apus. Dacă adaugi și Amantini pe listă, sunt necesare două zile. Toate tururile pentru Amantani includ o noapte petrecută pe insulă, într-una din casele tradiționale ale localnicilor. Cazarea poate fi dificil de găsit; pentru siguranță e mai bine să apelezi la agențiile turistice din Puno. Deși, când am ajuns în port, nehotărâți dacă să mergem pe lac pentru o zi sau două, cei care vindeau biletele de transport ne-au asigurat că barcagiul putea găsi cazare pentru noi.

Lacul Titicaca pe cont propriu

Am ajuns în Puno dimineața la ora 4 fără câteva minute. Dormeam duși, așezați confortabil în fotoliile autobuzului, când șoferul a tras la rampă. S-au aprins luminile și lumea a început să se foiască. Prin bezna de afară, străluceau firav becurile economice ale autogării. Sub fereastră, un angajat scotea bagajele din compartimentul de dedesubt. Toată lumea verifica ceasurile și se uita peste umăr la ceilalți pasageri. Trebuia să ajungem în jurul orei 5, chiar 5 trecut de fix, iar ceasul încă nu arăta ora 4. Întuneric și frig, un oraș ce încă moțăia bine-mersi sub pătura nopții, iar noi, matinali pe peron, îl așteptam să se trezească. Autogara am găsit-o mai plină de oameni decât ne-am fi așteptat. Majoritatea stăteau îndoiți pe bănci cu fruntea sprijinită de genunchi, alții clipeau des cu pleoapele îngreunate de nesomn. Câțiva se perindau privind absenți ghișee de bilete, turiști cu bagaje în spinare, trolere colorate, lipsiți de curiozitate. Ne-am așezat pe o bancă, am scos haine groase la iveală și am rearanjat bagajul. Pe la vreo 5 am ieșit din autogară, luând-o la pas spre port. În lumina încă gri a dimineții timide, străzile începeau să se anime. Vreo trei alergători străbăteau în ritm ușor faleza. Erau îmbrăcați lejer, iar noi cu fâșuri groase și căciuli bine îndesate pe cap. Am făcut câteva mișcări de înviorare cu rucsacurile în spinare și deja începeam să ne simțim mai bine. Soarele își întindea câteva raze în depărtarea lacului, dar întârzia s-apară întreg pe cer. Câțiva câini cuibăriți în stufăriș, ne priveau curios. Răsăritul nu s-a lăsat mult așteptat. Văzându-l, era ușor să dai dreptate acelora care spuneau că Soarele s-a născut din Titicaca.

În port era lume puțină, câteva bărci și câțiva oameni ce se agitau pe lângă ele. Am fost întâmpinați de taquillenos – locuitori ai insulei Taquile, recunoscuți după portul colorat. Săritori și zâmbăreți, ne-au explicat cum puteam vizita insulele, ce bilete ne trebuiau, unde se duceau banii pe care-i plăteam, câte ore dura cursa, cât stăteam pe fiecare insulă în parte și care era ruta. Au desfășurat o hartă și au răspuns la toate întrebările pe care le aveam cu multă răbdare. Ne-am decis să mergem pe Uros și Taquille și-am luat bilet pentru feribotul de 7:30, singura cursă a zilei. Biletul a fost 30 soli și a inclus taxa de vizitare pentru ambele insule. Cu biletele în buzunar am plecat, să ne debarasăm de bagaje, spre hotelul rezervat cu vreo două ore în urmă. Am stat la Suites Antonio și a fost unul dintre cele mai plăcute hoteluri din tot Peru. Cazare ieftină (app. 30$) și personal senin. Deși check-in-ul era la ora 15, ne-au dat camera de la ora 6 dimineața. Seara am cerut un calorifer electric și l-am primit fără cost suplimentar iar micul dejun inclus în preț a fost gustos și bogat.

Întorși în port cu tuk-tuk-ul, ca să ajungem la timp, am ignorat zicala de ”timp peruan” care înseamnă că o întârziere de cel puțin treizeci de minute față de ora stabilită. Eram opt turiști în total, restul doar localnici, majoritatea femei. Fiecare cum urca, le lua la rând la sărutat pe celelalte care erau deja așezate; câte un pupic pe fiecare obraz, o îmbrățișare, un salut sau vreo urare, și-un râset scurt. Am văzut ritualul ăsta de cel puțin zece, cinșpe ori. Ne-am îmbarcat la 7:30 și am pornit la 8:15. Drumul a fost plicticos. Dar asta în mare parte fiindcă am călătorit distanțe lungi în Peru și eram sătui de stat și privit pe fereastră. Vreo oră și jumătate am mers lin pe lac până să oprim în dreptul unei insulițe galbene unde două femei pestriț îmbrăcate ne salutau agitându-și brațele în aer.

Uros

Uros – e numele pe care-l poartă insulele plutitoare făcute în întregime din trestie totora. Nu e vorba doar de o singură insulă, ci de toate cele 60 (la recensământul din 2011) de insule plutitoare care se găsesc pe întinderea lacului Titicaca. Numele lor vine de la populația uros, cei care le-au construit și continuă să le construiască, ducându-și traiul pe suprafața lor, același trai aproape neschimbat de sute de ani. Despre uros și de ce locuiesc pe lac circulă două ipoteze. Una dintre ele susține că uros sunt oameni ce-au migrat în sud din partea amazoniană a Perului. Ajunși în zona lacului, întâmpinând ostilități din partea localnicilor, care le-au refuzat dreptul de a deține pământ, și-au construit insule plutitoare pe care să locuiască. Cealaltă ipoteză zice că uros au populat regiunea Titicaca în urmă cu sute de ani dar au fost obligați să părăsească uscatul de către incași. Uros plăteau tribut poporului incaș și erau deseori luați ca sclavi. Ca să scape de opresiune, s-au refugiat pe lac, construind insule de mici dimensiuni care puteau fi mutate cu ușurință.

Din secolul al XV – lea sau poate de mai demult, uros locuiesc și azi în aceleași condiții. Atâta doar că în zilele noastre, turismul le aduce un venit suplimentar. Trestia totora, din care sunt făcute insulele se găsește în abundență pe lac. Crește aproximativ doi metri în înălțime, e puțin mai groasă decât un creion, rezistentă la apă și foarte maleabilă. Insula se construiește după un model foarte simplu: totora e așezată în numeroase straturi, ridicată cam la un metru deasupra apei. Când dedesubtul putrezește, deasupra se adaugă noi straturi, menținând aceiași distanță față de suprafața lacului. Din aceiași trestie uros își construiesc casele, bărcile, o țes, o vopsesc, creează suveniruri, o împletesc și modelează în nenumărate forme. 

Fiecare insulă e ocupată de obicei de o familie extinsă, iar unul dintre membri (la noi a fost un bărbat dar poate la fel de bine să fie și o femeie) e considerat ”șeful”.

El întâmpină turiștii, explică (în spaniolă) cum construiesc insula, casele, vorbește puțin despre istoria lor, despre tradiție și artă. Un singur copil prea mic pentru școală era pe insulă, ceilalți patru erau la ore. Școala, aflată nu foarte departe după zisele șefului, deși nu se afla între granițele privirii noastre, e construită din totora pe o insulă plutitoare. În trecut majoritatea insulelor erau construite în mijlocul lacului la 14 km distanță de port, dar după furtunile din 1986 când majoritatea insulelor au fost distruse cele mai multe au fost reconstruite aproape de mal. La recensământul din 2011 aveau în jur de 1200 de locuitori.

Lăsând în urmă frumoasele insule galbene cu bărcile lor arcuite ancorate pe margini, am pornit spre Taquille. Drumul a durat alte două ore ce-au trecut chinuitor de încet. Deși ne-am așteptat să mai zărim în depărtări alte insule Uros, în afară de cea pe care am vizitat-o, n-am mai văzut vreuna. Singurul lucru pe care l-am văzut pe întinderea nemărginită de ape lucitoare, erau mogâldețe de totora stufoase.

Taquille

Având doar 7 km pătrați, Taquille se ridică din apele reci și nemișcate ale lacului cu autoritate. Are o frumusețe aparte, ea însăși, precum și peisajul ce i se așterne la poale. Soarele lucește aici mai puternic ca oriunde, pământul are tente roșiatice, terasele agricole sunt tăiate liniar, iar vârfurile înzăpezite ale lanțului muntos Cordillera Real mărginesc depărtarea. Privind din vârf (aprox. 4050 m) în zare, ai impresia că ochii îți cuprind în ei o lume întreagă.

Taquile are aproximativ 2200 de locuitori, iar oamenii care trăiesc pe insulă sunt recunoscuți ca fiind foarte tradiționali, mândri, cu o identitate puternică, respectând și ghidându-se în viață după morala incașă: ama sua, ama llulla, ama qhilla – să nu furi, să nu minți și să nu fi leneș. Rar este întâlnit ca un locuitor de pe insulă să se căsătorească cu cineva care nu e taquilenos.

Viața pe insulă e neatinsă de tehnologie și modernism. Nu sunt mașini, hoteluri, și majoritatea familiilor folosesc lumânările ca sursă de lumină. Toată lumea poartă haine tradiționale. Bărbații au pe cap căciuli cu cănac lung ca și chipiurile de noapte, cu ciucuri stufoși la capete, pe care și le croșetează siguri. Croșetatul e executat doar de bărbați, cu toții cunosc această artă, o învață începând cu vârsta de 8 ani. Din modelul căciuliilor și culorile lor poți cunoaște multe despre cel care o poartă. Dacă e roșie bărbatul e însurat, iar dacă e roșie cu alb, e singur. Alte culori sau modele pot denota poziția socială actuală sau trecută. Cei care fac parte din conducere poartă căciuli negre. Cămășile sunt albe, pantalonii negri iar la mijloc poartă brâuri colorate.

Femeile poartă rochii până la genunchi, colorate și înfoiate alături de cămăși brodate. Portul lor și țesăturile sunt recunoscute ca fiind de foarte bună calitate, dintre cele mai valoroase, nu doar din Peru, ci din întreaga lume. Arta textilă a insulei a fost inclusă în patrimoniul Unesco.

Casele sunt risipite pe insule, centrul e sus, aproape în vârf. Există o piața principală, pătrată, mărginită pe trei laturi de clădiri cu bolți și străzi înguste între ele. A patra latură a pieței e doar un brâu înalt de piatră și vreo trei trepte pe care să te-așezi și să te bucuri de liniștea și tihna insulei. Lacul se întinde dincolo de zid, neclintit și adânc. Ți-ai putea petrece o zi întreagă cu coatele rezemat de piatra caldă, visând.

Restaurantul comunal se află pe aceeași latură, cu o terasă cu mese lungi și bănci. Pentru 25 de soli am mâncat o masă delicioasă, un meniu fix cu supă și orez cu pește proaspăt. Ne-am bucurat c-am ales să vizităm insulele pe cont propriu.

Mai ales atunci când fetele așezate lângă noi au fost grăbite să-și termine supa și eventual să sară peste felul doi fiindcă grupul aștepta după ele. N-au fost prea încântate, nici grupul lor, nici ghidul. Cât am stat, am văzut oamenii venind și plecând în grabă. Erau lăsați să facă două, trei poze, să privească în zare puțin timp și apoi mânați la vale spre barcă. Lipsiți de grup am fost liberi să mergem pe potecile satului, să lenevim în piață, să ne întindem la soare câteva clipe după masă și să cutreierăm magazinul artizanal. Barcagiul ne-a zis ora la care pleca din port. Timpul rămas până la ceasul stabilit ne aparținea total. La întoarcere am fost doar noi, cei opt turiști, un taquilenos care croșeta cu spor, un altul care moțăia și o femeie insulară ce rămase afară pe barcă, în vânt și soare, tot drumul până-n Puno.

A.I.

Pe aceeași temă (Peru); vezi și:

Colca Canyon

Arequipa – Peru

Nasca și misterioasele linii Nazca

Huacachina – oaza deșertului peruan