Despre bătrâneţe şi primăvară (un citat… 5)

“- Domnule Deleanu! Ce catastrofă e respectul! Dumneata îmi spui “domnule profesor” cu un ton atât de reverenţios, încât mă insulţi! Şi ai dreptate. Tinereţea trebuie să insulte bătrâneţea prin respect. Domnule Deleanu, cel mai grav păcat al omului este bătrâneţea. Înţelegi dumneata ce-i primăvara?

… Să-ţi spun eu ce-i primăvara. Acum treizeci de ani – simţi dumneata ce monstruozitate e în gura unui om să poată spune: acum treizeci de ani eram tânăr!; acum treizeci de ani eram un imbecil fudul de ce aveam în cap, nu de cum era capul pe dinafară. Eram genial, domnule Deleanu, te asigur. Tinereţea e genială. În loc să mă admir în oglindă, mă uitam în cărţi. Şedeam în Tataraşi, într-o casă cu lut pe jos. Dacă vărsam apă se făcea glod. Zvârleam ţigările oriunde. Era o dezordine înfiorătoare. Recitam versuri cu voce tare. Şuieram partiturile operelor romantice, de la un capăt la altul. Somnul mă ofensa. Nu-l puteam accepta… Şi când venea primăvara, întâia noapte de primăvară, ieşeam pe pragul casei; o casă de mahala, domnule Deleanu, o casă de bărbier; dumneata nu cunoşti aşa ceva! Şi ce crezi că făceam? Crezi că eram umilit că afară-i primăvară şi ghetele mi-s rupte, şi pantalonii peticiţi? Nu, domnule Deleanu! Eram fericit! Îmi spuneam: “Mă, băiete, a venit primăvara. Aştepţi o fată. Te iubeşte. O iubeşti. O aştepţi.” Nu aşteptam pe nimeni! Dar dragostea era pe pragul casei mele. Toate fetele lumii puteau să vie. Asta-i primăvara! Să fii calic, să nu te ştie nimeni, să stai pe pragul unei case de mahala, şi să fii împăratul dragostii… Acuma… acuma dumneata îmi spui “domnule profesor”, afară-i primăvară, şi-mi vine să strănut. Strănută. Poftim în casă domnule Deleanu. Şi închide bine uşa. Natura nu respectă pe oamenii bătrâni!

– Azi am avut o mare bucurie, domnule Deleanu. Am căpătat un permanent pe căile ferate. Uite-l: e de piele galbenă, cu fotografia mea. Sunt fericit. N-am să călătoresc niciodată. N-am să-l utilizez. dar acest carnet… – îl agită cu mâna, juvenil – … mă face stăpân pe o ţară întreagă. Îl am aici în buzunar, şi pot pleca oriunde.Deschid carnetul şi ştiu că pot pleca în Bucovina sau în Ardeal. Asta-i fericirea domnule Deleanu: să deţii simbolul unui grup de virtualităţi. Asta-i tinereţea: simbolul virtualităţilor viitorului. la întâi ianuar 1923, biletul acesta, tot aşa de galben şi tot aşa de curat, va fi un simplu permanent expirat, amintirea nici unei călătorii. Asta-i bătrâneţea, domnule Deleanu: un permanent de viaţă în ziua expirării…

Ionel Teodoreanu – La Medeleni, vol. IV, pag.223, ed. Minerva BPT 1975

Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •