Spre Ica…

Ca să ajungi la Huacachina din Lima, trebuie să iei autobuzul spre Ica. Se îngâna noaptea cu ziua când am părăsit capitala în care vom reveni doar la finalul aventurii noastre de trei săptămâni în Peru. Numeroase companii au curse regulate în această direcție și cu ușurință se găsesc bilete de pe o zi pe alta, sau chiar de la o oră la alta. Cea mai cunoscută companie este Cruz del Sur, care operează și-n alte țări din America de Sud. Având un site bine pus la punct, majoritatea turiștilor optează să-și rezerve biletul din timp, pentru siguranță; deși Cruz del Sur au prețurile cele mai piperate și un program al autobuzelor destul de slăbuț. Peru Bus – fosta Soyuz – este un operator local care vinde cele mai ieftine bilete spre Ica, Nasca și împrejurimi, iar autobuzele lor, deși nu sunt exclusiv pentru turiști, sunt decente. Programul e variat, curse pornind din capitală chiar și la 2, 3 noaptea. Din Lima până-n Ica am făcut cinci ore, timpul estimat de majoritatea companiilor. Biletul a costat 13 soli (1 dolar = app. 3 soli).

Pornind la cinci dimineața, cu somnul atârnat de gene, am moțăit în voie mai mult de jumătate din drum. Când ne-am trezit, dincolo de fereastră se întindea un pământ sterp și uscat, presărat ici colo cu sate. Case ce semănau mai mult cu niște corturi provizorii, stăteau adunate grămadă sub câte un deal.

Șerpuiam printre dealuri, mogâldețe de nisip și dâmburi prăfuite, lipsite de viață. Încet, încet au început s-apară pământuri plantate, viță de vie și verdeață, semn că ne apropiam de Ica.  Regiunea e cunoscută ca fiind cea mai mare producătoare de vin din Peru. În împrejurimi se găsesc numeroase podgorii, unele dintre ele organizând tururi turistice cu degustări de vin. Cunoscute ca fiind foarte dulci, vinurile peruane nu sunt prea îndrăgite de către europeni.

Însă Pisco – băutura tradițională a țării – obținută tot din struguri are numeroși fani printre turiștii din Europa și nu numai. În această regiune și mai la sud către Arequipa majoritatea restaurantelor oferă din partea casei un păhărel de Pisco Sour pentru poftă de mâncare.

Ica este considerată minunea agricolă a deșertului peruan. Când am coborât în oraș am avut pentru o clipă impresia că am ajuns pe undeva prin Asia de sud-est. Comercianți stradali erau la tot pasul, cu oferte de mâncare ori cazare strigate în gura mare. Tuk-tuk-uri cu claxoane tunate, Tico-uri și alte mașinuțe (cu numele șoferilor, ori poreclele lor lipite de parbriz) goneau pe stradă într-un zgomot infernal. Am luat-o la pas cu rucsacurile în spinare spre Plaza de Armas, cum e numit centrul fiecărui oraș din Peru.

În Ica n-am stat prea mult. Am făcut două poze la Iglesia de La Merced, la piață, ne-am învârtit câteva minute prin centru și am plecat spre Huacachina.

În majoritatea localităților Plaza de Armas are pe una din laturile sale o biserică sau catedrală.

Spre oază…

Huacachina se află la șase kilometri de Ica. Ca să ajungem acolo am tocmit un tuk-tuk. Ne-am cam îngrămădit cu tot cu rucsacuri pe bancheta din spate, dar unde mai aveam ocazia unui asemenea transport ieftin și exotic în același timp?!

Cinci soli ne-a costat călătoria de nici un sfert de oră și iată-ne ajunși în oază, la umbra palmierilor. Piscine albastre îmbietoare se vedeau în grădina fiecărui hotel, bărci adormite pe malul lacului, liniște și tihnă…

Huacachina, oaza deșertului peruan

Ne-am cazat la hotel Mossone – primul hotel construit în oază – care are o grădină frumoasă, camere înalte și spațioase dar cam întunecoase. Ferestrele dau în strada principală, în parcarea taxiurilor, așa că obloanele grele de lemn sunt mereu trase. Grădina e deschisă publicului larg.

Piscina e la doi pași, într-o curte separată, unde după scăldat am dormitat pe șezlonguri bucuroși de amorțeala oazei, de acalmia deșertului.

Înainte de asta am rezervat un tur de sandboarding, singura activitate vândută în Huacachina de fiecare hotel sau agenție turistică. Prețurile se învârt undeva între 30-35 de soli turul de o oră și 30-40 de soli cel de două ore. Popular este turul de la 4 la 6 pm, care include apusul văzut din vârful dunelor de nisip. Pentru acela am optat și noi, cumpărând biletele (30 de soli) de la o companie de turism aflată pe centru, chiar lângă lac.

”Sandboarding”, ”dune buggies” – suna atât de tentant încât stăteam cu gândul doar la ele. Ajunși la mașini, șoferul ne-a făcut semn să urcăm în dreapta lui și să ne strângem bine centurile de siguranță. Rânjea bine dispus în timp ce ne trecea în revistă pe fiecare. Eram cu toții paisprezece, noi doi în față și încă trei rânduri cu câte patru turiști mai în spate. Habar n-aveam ce îl amuză așa de tare. Am pornit agale pe strada lăturalnică oazei și după câțiva metri opream ca să achităm fiecare taxa de intrare în deșert 3.60 soli. Vedeam mașini trecând de poartă cu accelerația turată la maxim dar nu știam la ce să ne așteptăm. Mai ales nu după ce noi am ratat startul. Am alunecat cu spatele la vale ca să ne luăm avântul iar. Mersul la deal a fost cum a fost, nimic periculos sau vreo senzație extremă. Peste vârf aproape c-am zburat și de-odată alunecam ca într-un roller coaster la vale. Unii s-au apucat să urle încântați, alții țipau a spaimă, iar șoferul râdea zgomotos și colorat. S-a apucat să strige alături de noi, să calce accelerația mai tare.

O trăire neașteptată, ne simțeam de parcă am fi fost în filmul Mad Max!

Majoritatea mașinilor sunt cârpite, cu centuri de siguranță improvizate, fără capotă peste motor, cu găuri prin podele (sau prin rezervor cum a fost cazul mașinii noastre din care benzina curgea ca apa la robinet) și cu șoferi cam trăsniți. Pornesc în viteză, accelerează pe dune înalte și pun frâne bruște în văi adânci. Pentru două ceasuri întregi deșertul s-a transformat într-un parc de distracții imens.

Am făcut și sand buggie pe niște plăci ce păreau din altă eră, dar care unse cu puțină ceară alunecau brici. Ne-am dat la vale cum ne dădeam în copilărie pe derdeluș. Cu burta și cu coatele pe placă, folosind picioarele pe post de direcție sau frână.

Am coborât trei dealuri de diferite înălțimi. Spre final fiecare și-a lăsat imaginația să zburde și-au pornit la vale care, cum. Ba în picioare, ba în fund, ba cu spatele, pe burtă sau pe lângă placă rostogolindu-se în nisip.

Am privit apusul apoi, pe care-l așteptam ca pe-un spectacol luminos și care ne-a dezamăgit. Nici o culoare, nici o imagine wow, doar un soare timid ascunzându-se după nesfârșite dealuri de nisip.

Mașina ne-a purtat apoi cu-o ultimă oprire deasupra oazei ca să o privim de sus. Huacachina e frumoasă plimbându-te prin ea, savurând o “cerveza” (bere) rece sau un pisco la una din terasele animate la ceas de seară, dar ce e mai frumos la ea e să o admiri din depărtare. Să observi minunea verde din mijlocul nisipului alb-auriu, să vezi pulsație și viață într-o pustietate.

Am abandonat mașina și-am rămas în deșert câteva clipe în plus. Ne-am cățărat pe o colină și-am zăcut în liniștea serii. Abia când s-a înnoptat de tot și când nisipul cald devenea răcoros, am luat-o la vale.

Huacachina e o zonă turistică prea puțin autentică, dar merită un scurt popas. Iarba nu-i chiar așa de verde ca-n pozele ”photoshopate” și-am citit că mulți au fost dezamăgiți de oază. Pentru noi a fost fascinant că era iarbă în deșert, n-am avut probleme că nu era la fel de crudă ori de deasă ca aia de acasă, care se știe — să ne rătăcim prin lume nu ne lasă..

Dacă nu ești impresionat de oaza în sine, n-ai cum să rămâi imun la splendoarea dunelor ce o înconjoară.
Ca preț, e acceptabilă, cazarea în jur de 50$ iar mâncarea bună, cu felul principal costând în jur de 25-30 de soli.

A.I.

Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>