Luang Prabang reprezintă un montaj liric de peisaje și o îmbinare arhitecturală remarcabilă. De-a lungul bulevardului principal, Th Sisavangvong, clădirile coloniale, cu acoperișuri înclinate, balcoane și obloane la ferestre, se îmbină armonios cu casele tradiționale laoțiene și numeroasele temple aurite. Pe marginea râului Mekong, Th Khem Khong găzduiește același contrast, iar străzile înguste ce împăienjenesc orașul sunt presărate cu nestemate arhitecturale. Templele budiste din Luang Prabang, 33 la număr, sunt recunoscute a fi cele mai sofisticate din Asia de Sud Est, remarcabile atât din punct de vedere arheologic cât și din punct de vedere iconografic și estetic. Dealul sacru Phu Si tronează în mijlocul orașului încununat de stupa aurită That Chomsi iar la poalele lui se află palatul regal cu aleile grădinii interioare umbrite de numeroși palmieri.
Cunoscut ca și Muang Sawa din 698 și ca Xiang Dong Xiang Thong (orașul aurului) din secolul al XI-lea, Luang Prabang a fost dominat de-a lungul anilor de Nanzhao, (locuitori din Yunnan, cea mai sudică provincie a Chinei aflată-n graniță cu Laosul) de Khmeri și de marile imperii mongole. Orașul a înflorit în 1353 când a devenit inima imperiului Lan Xang (Regatul celor un milion de elefanți) devenind unul dintre cele mai importante centre budiste din regiune. Numele de Luang Prabang îl primește în anul 1512 când regele primește în dar de la monarhii Khmeri o imagine celebră a lui Buddha – Phra Bang și orașul își schimbă denumirea în cinstea darului primit. Luang (minunat, regal) Prabang (Phra Bang). Deși în 1560 capitala imperiului a fost mutată la Vientiane, Luang Prabang a rămas un oraș important din punct de vedere monarhic. În 1695 o dată cu moartea regelui Suriya Vongsa, imperiul Lan Xang s-a destrămat, luând ființă trei provincii de sine stătătoare: Luang Prabang, Vientiane și Champasak (regiune aflată-n sudul țării). Puterea monarhică a Luang Prabang-ului, destul de firavă, a fost nevoită să plătească de-a lungul vremii tribut siamezilor, vietnamezilor și birmanilor. S-au confruntat și cu invazii rebele ale chinezilor. Cel mai devastator atac s-a petrecut în 1887 când majoritatea templelor din oraș au fost distruse, forțând astfel provincia Luang Prabang să accepte protecția franceză. Franța va obține celelalte două teritorii laoțiene ocupate de Siam, Vientiane și Champasak, formând noul Regat Laoțian sub dinastia de la Luang Prabang. A supraviețuit invaziei japoneze și a rămas ”în picioare” după războiul indo-chinez când bombele aruncate de SUA au distrus toate celelalte orașe din nordul Laosului. Peninsula dintre râurile Mekong și Nam Khan, reprezentând centrul orașului, se află din 1995 în patrimoniul UNESCO
Am ajuns în Luang Prabang după-masa și-am găsit orașul fremătând de viață. De unde ne-a lăsat barca până în centrul orașului e un drum de zece minute cu tuk-tuk-ul. Am coborât la capătul Th Sisavangvong unde era instalată deja piața de seară. Față de Vientiane, în Luang Prabang nu existau tarabe, marfa fiind așezată pe niște prelate de rafie colorată direct pe trotuar. Tineri și copii veneau încărcați cu plase mai mari ca ei, cu scaunele de bambus în brațe, ocupându-și fiecare un petic de asfalt. Salutau cu melodiosul Sabaydee pe toți cei care ne perindam prin fața lor. Era singurul îndemn pe care-l auzeai. Nu s-au dovedit vreodată agasanți sau milogi. Printre lucrurile ce ne-au plăcut au fost brățările de argint gravate, farfuriile de bambus pictate, lucrurile țesute tradițional și nu în ultimul rând diversele obiecte confecționate din bombe(!) ce susțin proiectul ”PeaceBOMBS” de ajutorare a familiilor din zonele defavorizare.
După ce-am colindat câteva străzi prin centrul orașului (nu prea multe) ne-am găsit cazare la Mekong Holiday Villa pe malul râului Mekong. Am fost întâmpinați de un adolescent senin și foarte respectuos care era atât de încântat de noi încât nu aveai cum să nu te simți bine primit. Au o terasă liniștită înconjurată de-un gard viu și la un minut distanță se află piața de zi bogată-n curiozități culinare.
A doua zi devreme am pornit cu scuterele spre faimoasa Tat Kuang Si, un lanț de cascade de un albastru azur. Înainte să ne scăldăm în apele îmbietoare de la poalele dealului am urcat până în vârf pe un traseu sălbatic și abrupt. Fiind mascată de copaci, cascada nu se observă spectaculos de sus dar înălțimea oferă o deschidere plăcută asupra împrejurimilor. Există un loc pentru picnic frumos aranjat și drumeția poate continua mai adânc în pădure pe un traseu bine marcat. Noi, deși amatori de astfel de plimbări, ne-am întors la piscina cu apele ei îmbietoare…și reci. La Kuang Si e recomandat să ajungi în zori fiindcă numărul turiștilor crește de la un minut la altul, culminând în jurul amiezii când temperatura e cea mai ridicată și o baie răcoroasă e binevenită. Dar scăldatul și plimbările relaxante la umbra copacilor își pierd farmecul când sunt aglomerate. Imediat ce treceți de porțile parcului se află o mică rezervație de urși ce merită vizitată. Tarabe cu mâncare și suveniruri se găsesc în apropiere, la capătul satului Ban Thapene unde e și parcarea.
La întoarcere am oprit să admirăm terasele de-un verde crud ale plantaților de orez și am vizitat o tabără de elefanți. În jurul Luang Prabangului sunt numeroase astfel de ”rezervații” ce oferă drumeții pe spinarea elefanților, băi în râu și alte atracții, dar noi ne-am limitat la hrănirea unui baby elefant. Am oprit la un moment dat între sate unde pentru 10.000 de kip (1,20$) am mâncat o lebenită întreagă.
Ne-am dus apoi prin sate cu străzi denivelate și neasfaltate, fără o țintă anume, mergând unde ne purta drumul. Vremea a fost plăcută, soarele se pregătea să apună și singurul lucru deranjant era praful ridicat de scuterele noastre. Pe lângă casele tradiționale, peisajul și amorțeala satelor, am admirat o luptă de cocoși, o serbare și o piață animată unde am servit o masă fugară instalați pe-o tarabă șubredă și prăfoasă părăsită cu câteva clipe în urmă de vânzătorul de orătănii.
În aceiași zi, am vizitat un loc unic, cel mai frumos templu budist, Wat Xieng Thong cruțat de atacul devastator din 1887. Motivul pentru care templul n-a fost distrus e liderul armatei atacatoare ”Steagul Negru” care a fost în adolescență elev al mănăstirii. Wat Xieng Thong e situat în partea de est a zonei centrale la capătul unor trepte ce urcă dinspre Mekong. La ceas de seară când am ajuns noi câțiva călugări tineri povesteau în apropierea porților deschise. Dincolo de porți se întinde o curte mare ce adăpostește pe lângă templu, câteva sanctuare, un cavou înalt cu statuia lui Buddha în picioare, capela și alte clădiri auxiliare frumos decorate pe exterior cu mozaicuri colorate și strălucitoare. Majoritatea scenelor prezintă cunoscute legende Lao și povești despre călătoriile și învățămintele lui Buddha. Cel mai deosebit mozaic îl reprezintă ”copacul vieții” aflat pe zidul de vest al templului.
Una dintre cele mai deosebite și impresionante lucruri de văzut în Lunag Prabang e ceremonia Tak Bat. În fiecare dimineață, înainte de răsărit călugării traversează principalele străzi ale orașului într-o stare meditativă, desculți, acceptând umili pomana localnicilor. O scenă unică ce impune un cod al ținutei și un comportament decent. Deși pe străzi sunt comercianți care te îmbie să cumperi pe-un preț de nimic orez sau alte produse pe care să le pui personal în bolul călugărilor, nu e recomandat și nici nu e bine primit ca turiștii să facă asta. Localnicii care oferă pomana respectă o anumită poziție: bărbații pot sta așezați în timp ce femeile stau în genunchi, peste umărul stâng poartă o eșarfă specială și au grijă ca palmele lor să fie fără urmă de parfum. Sunt desculți, niciodată cu tălpile la vedere, își țin capul plecat și nu privesc călugării. Orezul e ținut în coșuri împletite de bambus, dăruirea lui din pungi de plastic fiind considerată ofensatoare. Femeile nu au permisiunea de a atinge călugării, nici măcar hainele lor, iar în timpul ceremoniei cu toții păstrează liniștea. Mai puțin turiștii. E recomandat să privești scena de la distanță, să nu tai calea călugărilor sau să-i oprești, și pozele să fie făcute fără blitz. Nu o să ne plângem aici de incultura unor ahtiați de experiențe inedite și de selfie-uri deosebite, dar comportamentul lipsit de respect era deranjant chiar și pentru noi, darămite pentru localnici sau călugări.
După ce-am asistat la ceremonie am mers să luăm micul dejun la Le Banneton pe care-am vizitat-o și-n Vientiane pe urmă am trecut râul Nam Khan peste efemerul pod de bambus ce e dus de ape în fiecare sezon ploios. Construit doar pentru sezonul uscat când apele sunt mici, îl treci și ai senzația că ți se surpă sub picioare. Dincolo de râu orașul are străzi largi ticsite de scuteriști, magazine în ușa fiecărei case, frizerii, și vulcanizări cât cuprinde. Lipsesc casele construite în stilul provincial franțuzesc și templele sunt mai rare. Mult mai dese sunt clădirile construite în perioada comunistă, lipsite de ornamente, cu unghiuri ascuțite și linii drepte. Am făcut un ocol și ne-am întors în centru traversând podul vechi accesibil doar pentru pietoni, scutere și biciclete.
Cu gând să ne întoarcem la hotel am luat-o printre case și din vorbe în povești ne-am ”rătăcit” prin curțile oamenilor. Am tot urcat și urcat, și nu mai dădeam de bulevard. O doamnă amabilă ne-a scos pe o stradă laterală. Eram cam pe la mijlocul dealului sacru Phu Si. Dacă continuam de-a lungul potecii ajungeam la stupa That Chomsi. Am vizitat templele ce le-am întâlnit în drum și statuile mari aurite așezate pe stânci. În vârf sunt câteva bănci faianțate, e liniște și un loc potrivit pentru câteva clipe de meditație. De pe o parte se vede frumos râul Nam Kham și partea de sud a orașului și după ce cobori câteva trepte poți privi spre Mekong și bogatele păduri de dincolo de el. Acolo am stat și ne-am bucurat de faptul că eram în Laos, că suntem sănătoși, împreună, tineri și frumoși.
În aceiași zi am vizitat palatul regal construit în 1904, fosta reședință a regelui Sisavang Vong (1905-1959) a cărui statuie se află în curte în partea stângă de cum treceți de poartă. În majoritatea locurilor din Laos, ținuta trebuie să fie decentă, la fel și pentru vizitarea acestui palat transformat în muzeu. Încălțările se lasă afară și nu e permis accesul în pantaloni scurți sau cu umerii descoperiți. Pe lângă camerele ce păstrează mobilierul original, hainele, coroanele regale și daruri primite de monarhi de la președinți de țări (printre care din partea SUA o bucată din lună) palatul adăpostește o colecție unică de tablouri ce prezintă legenda fondatorului orașului Phunheu Nhanheu, un personaj mitic cu chipul roșu. Muzeul se închide între orele 11 și 13 iar vizita noastră s-a terminat exact la timp. Am mai rămas prin grădină, întinși pe iarbă la umbla palmierilor.
Th Kingkitsarat pe malul râului Nam Kham e plină de restaurante, baruri și terase. Am mâncat una dintre cele mai gustoase mâncăruri tradiționale la Lao Lao Garden, situat pe această stradă. Un restaurant cu grădină, după cum îi zice și numele, unde mănânci sub copacii și printre flori. Pe urmă am mers la Utopia un loc cum nu credeam că există, unde meniul începe prin ați spune să te relaxezi, să moțăi 🙂 și să te bucuri de o ședere cât mai lungă. Nu vei găsi chelneri care să te streseze cu comanda și nici care să te privească lung pentru că bei doar o bere sau o cafea. Depinde doar de tine să poți ieși din cotidian și să te destinzi într-atât încât să tragi un pui de somn la restaurant.
Apr 29 2016
Luang Prabang
Luang Prabang
Cunoscut ca și Muang Sawa din 698 și ca Xiang Dong Xiang Thong (orașul aurului) din secolul al XI-lea, Luang Prabang a fost dominat de-a lungul anilor de Nanzhao, (locuitori din Yunnan, cea mai sudică provincie a Chinei aflată-n graniță cu Laosul) de Khmeri și de marile imperii mongole. Orașul a înflorit în 1353 când a devenit inima imperiului Lan Xang (Regatul celor un milion de elefanți) devenind unul dintre cele mai importante centre budiste din regiune. Numele de Luang Prabang îl primește în anul 1512 când regele primește în dar de la monarhii Khmeri o imagine celebră a lui Buddha – Phra Bang și orașul își schimbă denumirea în cinstea darului primit. Luang (minunat, regal) Prabang (Phra Bang). Deși în 1560 capitala imperiului a fost mutată la Vientiane, Luang Prabang a rămas un oraș important din punct de vedere monarhic. În 1695 o dată cu moartea regelui Suriya Vongsa, imperiul Lan Xang s-a destrămat, luând ființă trei provincii de sine stătătoare: Luang Prabang, Vientiane și Champasak (regiune aflată-n sudul țării). Puterea monarhică a Luang Prabang-ului, destul de firavă, a fost nevoită să plătească de-a lungul vremii tribut siamezilor, vietnamezilor și birmanilor. S-au confruntat și cu invazii rebele ale chinezilor. Cel mai devastator atac s-a petrecut în 1887 când majoritatea templelor din oraș au fost distruse, forțând astfel provincia Luang Prabang să accepte protecția franceză. Franța va obține celelalte două teritorii laoțiene ocupate de Siam, Vientiane și Champasak, formând noul Regat Laoțian sub dinastia de la Luang Prabang. A supraviețuit invaziei japoneze și a rămas ”în picioare” după războiul indo-chinez când bombele aruncate de SUA au distrus toate celelalte orașe din nordul Laosului. Peninsula dintre râurile Mekong și Nam Khan, reprezentând centrul orașului, se află din 1995 în patrimoniul UNESCO
După ce-am colindat câteva străzi prin centrul orașului (nu prea multe) ne-am găsit cazare la Mekong Holiday Villa pe malul râului Mekong. Am fost întâmpinați de un adolescent senin și foarte respectuos care era atât de încântat de noi încât nu aveai cum să nu te simți bine primit. Au o terasă liniștită înconjurată de-un gard viu și la un minut distanță se află piața de zi bogată-n curiozități culinare.
La întoarcere am oprit să admirăm terasele de-un verde crud ale plantaților de orez și am vizitat o tabără de elefanți. În jurul Luang Prabangului sunt numeroase astfel de ”rezervații” ce oferă drumeții pe spinarea elefanților, băi în râu și alte atracții, dar noi ne-am limitat la hrănirea unui baby elefant. Am oprit la un moment dat între sate unde pentru 10.000 de kip (1,20$) am mâncat o lebenită întreagă.
Ne-am dus apoi prin sate cu străzi denivelate și neasfaltate, fără o țintă anume, mergând unde ne purta drumul. Vremea a fost plăcută, soarele se pregătea să apună și singurul lucru deranjant era praful ridicat de scuterele noastre. Pe lângă casele tradiționale, peisajul și amorțeala satelor, am admirat o luptă de cocoși, o serbare și o piață animată unde am servit o masă fugară instalați pe-o tarabă șubredă și prăfoasă părăsită cu câteva clipe în urmă de vânzătorul de orătănii.
În aceiași zi, am vizitat un loc unic, cel mai frumos templu budist, Wat Xieng Thong cruțat de atacul devastator din 1887. Motivul pentru care templul n-a fost distrus e liderul armatei atacatoare ”Steagul Negru” care a fost în adolescență elev al mănăstirii. Wat Xieng Thong e situat în partea de est a zonei centrale la capătul unor trepte ce urcă dinspre Mekong. La ceas de seară când am ajuns noi câțiva călugări tineri povesteau în apropierea porților deschise. Dincolo de porți se întinde o curte mare ce adăpostește pe lângă templu, câteva sanctuare, un cavou înalt cu statuia lui Buddha în picioare, capela și alte clădiri auxiliare frumos decorate pe exterior cu mozaicuri colorate și strălucitoare. Majoritatea scenelor prezintă cunoscute legende Lao și povești despre călătoriile și învățămintele lui Buddha. Cel mai deosebit mozaic îl reprezintă ”copacul vieții” aflat pe zidul de vest al templului.
Una dintre cele mai deosebite și impresionante lucruri de văzut în Lunag Prabang e ceremonia Tak Bat. În fiecare dimineață, înainte de răsărit călugării traversează principalele străzi ale orașului într-o stare meditativă, desculți, acceptând umili pomana localnicilor. O scenă unică ce impune un cod al ținutei și un comportament decent. Deși pe străzi sunt comercianți care te îmbie să cumperi pe-un preț de nimic orez sau alte produse pe care să le pui personal în bolul călugărilor, nu e recomandat și nici nu e bine primit ca turiștii să facă asta. Localnicii care oferă pomana respectă o anumită poziție: bărbații pot sta așezați în timp ce femeile stau în genunchi, peste umărul stâng poartă o eșarfă specială și au grijă ca palmele lor să fie fără urmă de parfum. Sunt desculți, niciodată cu tălpile la vedere, își țin capul plecat și nu privesc călugării. Orezul e ținut în coșuri împletite de bambus, dăruirea lui din pungi de plastic fiind considerată ofensatoare. Femeile nu au permisiunea de a atinge călugării, nici măcar hainele lor, iar în timpul ceremoniei cu toții păstrează liniștea. Mai puțin turiștii. E recomandat să privești scena de la distanță, să nu tai calea călugărilor sau să-i oprești, și pozele să fie făcute fără blitz. Nu o să ne plângem aici de incultura unor ahtiați de experiențe inedite și de selfie-uri deosebite, dar comportamentul lipsit de respect era deranjant chiar și pentru noi, darămite pentru localnici sau călugări.
După ce-am asistat la ceremonie am mers să luăm micul dejun la Le Banneton pe care-am vizitat-o și-n Vientiane pe urmă am trecut râul Nam Khan peste efemerul pod de bambus ce e dus de ape în fiecare sezon ploios. Construit doar pentru sezonul uscat când apele sunt mici, îl treci și ai senzația că ți se surpă sub picioare.
Dincolo de râu orașul are străzi largi ticsite de scuteriști, magazine în ușa fiecărei case, frizerii, și vulcanizări cât cuprinde. Lipsesc casele construite în stilul provincial franțuzesc și templele sunt mai rare. Mult mai dese sunt clădirile construite în perioada comunistă, lipsite de ornamente, cu unghiuri ascuțite și linii drepte. Am făcut un ocol și ne-am întors în centru traversând podul vechi accesibil doar pentru pietoni, scutere și biciclete. 
Cu gând să ne întoarcem la hotel am luat-o printre case și din vorbe în povești ne-am ”rătăcit” prin curțile oamenilor. Am tot urcat și urcat, și nu mai dădeam de bulevard. O doamnă amabilă ne-a scos pe o stradă laterală. Eram cam pe la mijlocul dealului sacru Phu Si. Dacă continuam de-a lungul potecii ajungeam la stupa That Chomsi. Am vizitat templele ce le-am întâlnit în drum și statuile mari aurite așezate pe stânci. În vârf sunt câteva bănci faianțate, e liniște și un loc potrivit pentru câteva clipe de meditație. De pe o parte se vede frumos râul Nam Kham și partea de sud a orașului și după ce cobori câteva trepte poți privi spre Mekong și bogatele păduri de dincolo de el. Acolo am stat și ne-am bucurat de faptul că eram în Laos, că suntem sănătoși, împreună, tineri și frumoși.
În aceiași zi am vizitat palatul regal construit în 1904, fosta reședință a regelui Sisavang Vong (1905-1959) a cărui statuie se află în curte în partea stângă de cum treceți de poartă. În majoritatea locurilor din Laos, ținuta trebuie să fie decentă, la fel și pentru vizitarea acestui palat transformat în muzeu. Încălțările se lasă afară și nu e permis accesul în pantaloni scurți sau cu umerii descoperiți. Pe lângă camerele ce păstrează mobilierul original, hainele, coroanele regale și daruri primite de monarhi de la președinți de țări (printre care din partea SUA o bucată din lună) palatul adăpostește o colecție unică de tablouri ce prezintă legenda fondatorului orașului Phunheu Nhanheu, un personaj mitic cu chipul roșu. Muzeul se închide între orele 11 și 13 iar vizita noastră s-a terminat exact la timp. Am mai rămas prin grădină, întinși pe iarbă la umbla palmierilor.
Th Kingkitsarat pe malul râului Nam Kham e plină de restaurante, baruri și terase. Am mâncat una dintre cele mai gustoase mâncăruri tradiționale la Lao Lao Garden, situat pe această stradă. Un restaurant cu grădină, după cum îi zice și numele, unde mănânci sub copacii și printre flori.
Pe urmă am mers la Utopia un loc cum nu credeam că există, unde meniul începe prin ați spune să te relaxezi, să moțăi 🙂 și să te bucuri de o ședere cât mai lungă. Nu vei găsi chelneri care să te streseze cu comanda și nici care să te privească lung pentru că bei doar o bere sau o cafea. Depinde doar de tine să poți ieși din cotidian și să te destinzi într-atât încât să tragi un pui de somn la restaurant.
By Liviu • Travel • 0 • Tags: laos, luang prabang, tat kuang si