Nazca Lines

Estimate a fi făcute de o civilizație pre Inca între anii 400 – 650 D.H., liniile Nazca sunt azi cea mai mare atracție turistică de pe coasta sudică a Perului. Timp de aproape un secol, arheologi, istorici și matematicieni au încercat să determine scopul geoglifelor; să deslușească misterul lor. Mai mult de 800 de linii drepte, 300 figuri geometrice și 70 desene de plante și animale sunt întinse pe o suprafață de 500 de metri pătrați în deșertul Sechura. Ce reprezintă ele? Cine le-a construit și mai ales de ce? – Sunt întrebările rămase fără răspuns.

Maria Reiche, o matematiciană germană care și-a dedicat viața cercetării geoglifelor, considera liniile fiind opera culturilor Paracas și Nazca, executate între anii 900 Î.H – 600 D.H. În opinia Mariei, geoglifele reprezintă un calendar astronomic construit pentru activitățile agricole. Dar legăturile găsite de Reiche între soare, stele și orientarea liniilor în deșert au fost prea firave ca să convingă scepticii. Teoriile sunt numeroase, iar cercetătorii se întrec în păreri: mesaje adresate zeilor, un labirint spiritual, simple canale de apă pentru fertilizarea pământului, calendare astronomice sau piste de aterizare pentru farfuriile zburătoare sunt câteva dintre ipoteze.

Majoritatea geoglifelor sunt trasate dintr-o singură linie continuă. Din pricina naturii delicate a acestor linii, nimeni nu are permisul de a umbla pe teritoriul ocupat de ele. Aceste reguli se aplică atât simplilor turiști cât și președinților. Arheologii care le studiază intră-n complex purtând încălțăminte specială.

Cele mai elaborate desene sunt: o șopârlă lungă de 180 de metri, o maimuță cu coada foarte cârlionțată, un condor, o pasăre colibri și un păianjen, iar unul dintre cele mai intrigante desene, singurul care se află pe deal, îl reprezintă omul-bufniță sau astronautul după cum e numit de ufologi.

Geoglifele fost cunoscute pe scară largă după anii 1930. Amplasamentul în unul dintre cele mai aride ținuturi de pe pământ (aversele durând doar 20 de minute pe an), într-o zonă înconjurată de teren stâncos care le protejează de vânt, oferă condiții prielnice conservării lor. Înainte de a deveni cunoscute și protejate, construcția autostrăzii panamericane ce traversa Valle de Palpa, a distrus parțial unul dintre cele mai mari desene. (șopârla)

Oricare ar fi supozițiile, Nazca Lines vor continua să intrige arheologii, curioșii, oamenii de știință sau istoricii mulți ani de acum încolo.

Nazca flight

În Nasca am mers cu un singur scop, și anume să vedem vestitul loc plin de mister din înaltul cerului. Să zburăm peste lini mai exact. De-acasă ne-am interesat de costul zborului, cât durează și care ar fi cele mai bune opțiuni. Un zbor de 30 de minute costa undeva între 80$ și 150$. În oraș, pe bulevardul Bolognesi care pornește de la autogară până în Plaza de Armas, agențiile vindeau bilete cu prețul începând de la 70$. Suma include transportul spre aeroport, dus-întors, dar nu și taxa de zbor care trebuie plătită separat: 30 de soli. Numărul maxim de locuri într-un avion este de opt (cu tot cu piloți), dar câțiva agenți stradali plini de baliverne susțin că unele avioane sunt mai mari, chiar și cu trei scaune pe o parte; asta însemnând că pasagerii din mijloc și margine au vizibilitate redusă. Disperați să vândă, afișează tot felul de poze cu interiorul avioanelor făcând oferte ”de nerefuzat” ale locurilor de la geam.

Ajunși la aeroport am văzut, și piloții ne-au confirmat, că toate avioanele sunt de mici dimensiuni cu câte un loc pe fiecare parte. În zbor pilotul face un ocol desenelor ca să fie văzute bine de pe ambele părți.

 

Un astfel de precupeț stradal ne-a întâmpinat de cum am pus piciorul în autogară. Părea îngrijorat de soarta noastră și ne îndemna să grăbim pasul, altfel vom pierde ultimele zboruri ale zilei. Într-o engleză clară ne-a explicat că vântul ce urma să bată peste vreun ceas va ține avioanele la sol. Am râs, dar omul nu s-a descurajat. În primă fază ne-a scăzut prețul pentru zborul de patru pasageri de la 140$ la 90$. Sunând la aeroport a primit confirmarea că putem zbura de cum ajungem, pentru că ceilalți doi turiști erau deja acolo, ne așteptau. Agentul era de la compania Aeropoaracas, care ne convenea (citisem despre ea că-i una dintre cele mai sigure, cu servicii serioase și piloți experimentați), s-a ținut de noi și s-a rugat până ne-a amețit de cap. Cum eram pregătiți de acasă să plătim 90$ am plecat spre aeroport acceptând oferta lui. Ajunși acolo, ne cântărim la ghișeul Aeroparacas, completăm un formular și suntem rugați să așteptăm în sală. Stăm ce stăm, oamenii veneau – plecau, niciunul din ei n-avea treaba noastră. Cei doi turiști cu care trebuia să zburăm erau pe nicăieri. După vreo trei sferturi de oră de așteptat ne-a părăsit răbdarea și-am cerut să zburăm îndată sau să ne fie banii înapoiați. Fetele de la ghișeu habar n-aveau ce ne-a promis agentul, l-au sunat, au vorbit cu piloții și într-un final am primit undă verde pentru un zbor privat.

Aveam amintiri neplăcute de când am zburat deasupra Marelui Canion cu un avion asemănător, mai mare ce-i drept dar la aproximativ aceeași distanță de sol, și eram temători. Atunci au fost turbulențe, senzații stranii – parcă picam în gol, am fost amețiți și-am vomitat de-am zis că nu mai încercăm degrabă un astfel de zbor.

Peste linii, prin deșert, cei doi piloți au survolat lin și în siguranță. Făceau câte un ocol fiecărui desen, legănau avionul pe-o parte și pe alta ca să putem observa liniile din fiecare unghi. După câteva astfel de rotații ne-a luat cu rău. Bine c-aveam stomacul gol. Liniile nu pot fi ratate, se văd evidente și clare, iar designul și mărimea lor sunt impresionante. Toată împrejurimea se vede frumos de sus. De neratat experiența.

Nasca city

Două ore am mers cu autocarul din Ica până la vestitele linii Nazca. Până în Nasca mai exact. Ne-am mirat când am văzut peste tot, pe pancarte și afișe, că numele localității e Nasca, nu Nazca cum e trecută în cărți și pe internet. Am întrebat o localnică cum e corect și care-i treaba cu S și cu Z, dacă îl confundă lumea ori altceva, și ne-a spus că Nazca se numește cultura, liniile și civilizația, dar că orașul e Nasca.

Biletul de autobuz ne-a costat 13 soli, scaune cu loc extra la picioare (cu un sol mai scumpe decât celelalte), și le-am luat din autogara Ica cu douăzeci de minute înainte de plecare. Am ales să mergem local și de această dată și bine am făcut. Fără să ne rezervăm bilet din timp, am umblat liberi, nestingheriți de program prin tot Peru.

După zborul peste linii, ne-am întors în Nasca de la aeroport cu unul din piloți. Era în pauza de masă și ne-a luat cu mașina lui personală. Am lăsat rucsacurile în depozit la autogară, fără nici un cost suplimentar. Timpul liber rămas până la autobuzul de 10:30 p.m. care urma să ne ducă în Arequipa, l-am petrecut hai-hui prin oraș.

Bulevardul Bolognesi e plin de magazine cu suveniruri și restaurante cu mâncare bună și acceptabilă la preț. Aici am pățit ca în Huacachina, unde am comandat paste de un anumit fel și mi-au adus fără probleme un alt fel. Alt sos, alte condimente, spaghetele fiind singurul lucru comun. În Nasca am cerut cordon bleu în pesmet indicând cu degetul poza din meniu și am primit pui la gril cu sos de ciuperci. Prin alte locuri, în loc de cartofi pai ca și garnitură (papas fritas) farfuria venea cu cartofi fierți tăiați în două, ori localul se lăuda cu cuptor de lut pentru pizza și, când colo, îți aduceau o lipie de supermarket cu toppinguri pe deasupra. Mâncarea e bună, gustul ok, dar ce comanzi cu ce primești uneori diferă.

Plaza de Armas, pustie la amiază, s-a animat la ceas de seară. Băncile erau pline cu oameni la taifas, de școlari ce întârziau în drumul spre casă și mame care supravegheau copiii la joacă.

Pe străzi tarabe pline cu tot felul: de la jocuri și cărți, deserturi, mâncare gătită ori haine, la fructe și animale.

Aici am mâncat unii dintre cei mai buni struguri gustați vreodată: – un soi dulciu tămâios ce ne-amintea de strugurii oltenești de-acasă, delicioși și parfumați.

Orașul e mic, nu sunt prea multe lucruri de făcut, dar e un loc frumos pentru o plimbare. Localnicii sunt primitori și deschiși, se întind la povești dacă au ocazia și mai ales dacă pricepi puțină spaniolă. Discută și prin semne de-i cazul, sunt veseli și senini. Purtam un tricou cu ”U” și nu o dată mi s-a întâmplat să fiu întrebat dacă sunt fanul ”Universidad” (”U”al lor) și să vorbim despre fotbal. – Romania? întrebau ei; Aaaa, Hagi!

A.I.

Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>