Jurnal Martinica 2016

Anses d'arlet

Cuvântul care s-ar potrivi cel mai bine escapadei de patru zile în Martinica e ”animat”. Am pornit la ora 1 pm dintr-un New-York acoperit de zăpadă și-am ajuns în Fort de France spre seară, la 27 de grade Celsius. Cele cinci ore de zbor au trecut destul de repede printre ațipeli și pagini răsfoite. După aterizare am așteptat mai mult de un ceas într-o coadă ce se deplasa cu viteza melcului, să închiriem mașina rezervată din timp. Majoritatea întâmpinau probleme la plata cu cardul, așa că dacă plecați de-acasă și-aveți de gând să achitați sume considerabile cu cardul ar fi mai bine să anunțați banca/băncile, pentru a evita posibile complicații și mai ales pentru a-i lăsa pe ceilalți să se miște. Cum suntem posesorii unei răbdări ardelenești (keep calm by nature) am trecut peste asta fără să ne fie afectată buna dispoziție. De la aeroport la studio-ul în care ne-am cazat n-am făcut mai mult de jumătate de oră pe un drum foarte bun. Insula are o infrastructură demnă de invidiat. Drumurile sunt puțin cam înguste, dar lipsesc cu desăvârșire gropile și denivelările atât de des întâlnite în România. Am stat pe o stradă aproape de centru, îngustă și dubioasă la o primă privire. Un fel de Călărașilor pentru cunoscători, plină de ”margarete” inofensive, variate și zâmbitoare. Cam asta găseai la ceas de seară pe majoritatea străzilor din capitală.

Ti Punch”Le Savane” un parc de aproximativ 12 acrii, cu bănci, fântâni, palmieri și iarbă crudă ce te-mbia să o iei desculț la promenadă, e considerat inima orașului, și pe bună dreptate. Pe margine găsești numeroase chioșcuri cu mâncare, artizanat, dulciuri și specialități locale. Din păcate se închid cam devreme pentru turiștii întârziați, care-și doresc să ia cina la ora zece sau unșpe noaptea. Am găsit deschis unul din ele, de unde-am comandat pește tartar (funny moment cu Djokovic), delicios, și clătită sărată umplută cu raclette, o specialitate franțuzească. Mâncarea a fost bună, peisajul superb, servirea animată și ti-punch-ul aromat. Toate acestea ne-au făcut s-alegem ”Le Savane” (numele standului identic cu numele zonei) și-n altă seară.

În Fort de France, diminețile-s minunate. La ora cinci, înainte de răsăritul soarelui, găsești vânzători instalați în piață, gălăgioși și bine dispuși în spatele tarabelor pline cu fructe și legume proaspete. Capitala freamătă de viață înainte de zori. Oamenii-s înconjurați de-o aură de relaxare și bună dispoziție care te îmbrățișează binevoitoare odată ce te afli în preajma lor. Înainte de șapte dimineața, micuța plajă din capătul ”Savanei” era presărată cu vârstnici, majoritatea localnici, înviorați după o scurtă escapadă în mare. Îți bucură privirea copiii gălăgioși cu uniforme drăguțe mergând spre școală, tineri zvelți traversând grăbiți străzile înguste și simpaticele doamne dolofane cu eșarfe de culori țipătoare învârtite pe cap. La îngânarea cu ziua se deschid ”boulangerii” ce risipesc în aer un miros de patiserie proaspătă căruia n-ai cum să-i reziști. Muzica insulară răzbate vioaie din mașinile ce împăienjenesc matinal străzile capitalei. Martinica are cele mai multe mașini pe cap de locuitor din toate teritoriile Franței. Cele mici sunt foarte populare și-am văzut la Dacii cum n-am văzut în țară. Spre seară, orașul intră într-o ușoară amorțeală. Anumite zone continuă să fie animate dar nu mai au același freamăt din zori. Două seri la rând ne-am bucurat de-o trupă numeroasă de toboșari ce exersau în parcarea din apropierea parcului. Iubitori de tobe găsești peste tot în Martinica. Sunetele clare și ritmate se aud din case, din curți, parcuri și plaje, din parcare sau chiar de pe holul băncii BNP Paribas din capitală. În Anses d”Arlet, răsunau din spatele secției de poliție, în pauza de masă. Cântă în timpul liber, se bucură de muzică și n-ai să vezi în fața lor borcane sau cutii ce te îmbie să plătești spectacolul. MerlinÎn ultima seară, întorși în capitală după o lungă și-arzătoare zi petrecută-n ocean, am colindat prin port și marginea orașului. Întâmplător am dat peste-un restaurant aflat lângă mare, printre blocuri și garaje. Din acoperișul lui se înălțau palmieri și pereții erau improvizați din stufăriș și leațuri. Beculețe de Crăciun împodobeau barul aflat la intrare. Te dumireai de lipsa meniurilor când vedeai ospătărița venind să-ți ia comanda cărând cu greutate o tablă imensă pe care stăteau înșiruite, scrise cu cretă, ofertele zilei. Am fost surprinși când au sosit farfuriile exotic decorate, cu bucate delicioase, numeroase, și amabilul bucătar insular venind să se asigure că ne place mâncarea. Ti Kab Fish se numește restaurantul, un loc inedit ce merită o vizită de vă aflați în capitală. Fort de France are de asemenea unele puncte de interes peste care am sărit, fiind mai interesați să gustăm vibrația insulei prin locuri, oameni și mâncăruri. La următoarea vizită cu siguranță le vom include pe lista noastră de ”must do”:

  • fortul St Loius – o fortăreață impresionantă din piatră, a fost principalul port al orașului pentru aproximativ 375 de ani. Punctul cel mai înalt al fortului, aflat la 60 de metri, oferă o priveliște frumoasă asupra orașului.
  • biblioteca Schoelcher, pe care am văzut-o, dar în care n-am intrat, e o clădire colorată, cu o arhitectură elaborată și cupolă în stil bizantin. A fost construită în Paris și expusă în 1889 la expoziția mondială. Demontată-n bucăți și trimisă cu vaporul în Fort de France, a fost reasamblată pe locul în care se află și astăzi. În apropiere de Savana.
  • muzeul de Istorie și Etnografie – de vizitat la începutul vacanței pentru o înțelegere mai bună a istoriei și a modului de viață al insularilor. Deține documente, picturi, gravuri, bijuterii, chiar și replici ale camerelor locuite în trecut de martinicieni.
  • catedrala St-Louis – datând din 1878, a șasea catedrală construită în același loc după ce celelalte cinci au fost distruse de incendii, uragane și cutremure, e clasificată ca monument istoric. Construită în stilul neo bizantin are un altar de marmură și amvoane sculptate în lemn.
  • Jardin Botanique du Carbet – e o grădină botanică nou construită în jurul unor ruine datând din perioada colonială.
  • Jardin de Balata – una dintre cele mai mari atracții din apropierea capitalei, la doar 15 minute de condus, este deținătoarea unui număr impresionant de flori tropicale și plante variate, îngrijite de un horticultor pasionat. Presărată cu bănci ce oferă o priveliște impresionantă asupra munților și grădinii, cu case construite în stilul creol, cu o potecă suspendată, turiștii care aleg să viziteze grădina se vor bucura cu siguranță de o plimbare relaxantă.

Din portul aflat la capătul ”Savanei” se poate lua feribotul care-n 20 de minute te duce în Pointe du Bout și la plajele Anse Miltan și Anse a l’Ane. Asta în cazul în care n-aveți de gând să explorați insula și vă rezumați la capitală, plajă, apă și soare; sau vă decideți să nu închiriați mașină, deși e recomandabil, transportul în comun fiind deficitar. Lipsa transportului explică numeroasele mașini ce rulează continuu prin orașe și sate. Am vizitat nordul insulei, sudul și coasta de vest. Estul l-am omis îndrăgostindu-ne iremediabil de satul pescăresc Anses d’Arlet și plajele Anse Dufour și Anse Noire, cărora le-am acordat mai mult timp decât am plănuit inițial.

Anses d'Arlet   Anse Dufour   Anse Noire

Impresionant, autentic și șarmant sunt cuvintele ce definesc aceste locuri. Anses d’Arlet: cu biserica ce-și deschide ușile aproape în mare, cu pontonul ce prelungește calea dintre altar, porți și apa turcoaz a Caraibelor, valuri line, palmieri, bărci colorate, mini restaurante improvizate pe plajă, case mici și străzi înguste, patiserii delicioase, fructe proaspete – le găsești pe toate în centrul satului ce-l poți străbate pe de-a întregul într-o oră sau mai puțin chiar. Majoritatea locuințelor sunt așezate-n rânduri pe deal, iar de pe ponton, satul ordonat, centrul și biserica aflat la poalele caselor, oferă o priveliște impresionantă. Înainte de Anses d’Arlet se află plaja

Le DiamantDiamant ce merită o privire sau mai mult, depinde de timpul de care dispuneți. E cea mai lungă plajă a insulei și oferă o priveliște impresionantă asupra stâncii Diamant, aflată-n larg. Apele din această zonă sunt agitate, cu valuri înalte și dese, scăldatul fiind recomandat doar dacă ești un înotător experimentat. Ne-am lăsat mângâiați de valurile ajunse la mal în timp ce-am străbătut o porțiune scurtă din plaja acoperită cu negrul nisip strălucitor în soare.

Din Anses d’Arlet am dat o fugă până-n Anse Dufour, plaja la care am revenit a doua zi, încântați peste măsură de apa ei clară. Aici ne-am bucurat de snorkeling după pofta inimii. Nu e nevoie de vreo excursie costisitoare care să te scoată-n larg pentru a te bucura de recifuri de corali, bancuri de pești, broaște țestoase, vegetație marină, arici de mare și pești colorați. În Anse Dufour le întâlnești pe toate aproape de mal. Apa nu-ți trece cu mult de zona pieptului și deja pătrunzi în acest paradis acvatic. Sună hilar, dar pești mai prietenoși ca-n Martinica n-am găsit vreodată. Broaște țestoase ce mai nu se lasă mângâiate, și ”sergenți majori” ce se adună curioși spre palmele tale întinse. Am stat toată ziua-n apă și-am ieșit afară ca două porodici bine coapte. A meritat, deși pielea noastră e cam roșiatică după această escapadă. În Anse Dufour găsești doar un restaurant și un bar/butic alături. Programul e de la 12:30 la 2:30 fără excepții. Impresionantă această lejeritate la oamenii din Martinica. Nu se omoară cu ore prelungi de muncă și par departe de goana nebună după bani în care sunt antrenați majoritatea. Deși ar avea clienți nenumărați, chiar și la ore târzii, acest lucru nu-i impresionează pe deținătorii localurilor. Timpul lor liber e mai prețios decât banii. Cel puțin așa pare dacă analizezi programul de lucru al instituțiilor publice precum și a restaurantelor. Trei ore de muncă dimineața și încă trei după-masa, cu pauză de două ore între ele. Alte restaurante deschid vreo două ore dimineața, două după-masa iar în week-end mai deschid și seara. În Fort de France lucrurile stau altfel, dar în alte orașe mari, precum fosta capitală St-Pierre, am întâlnit aproximativ același program ca al satelor pescărești adormite. În zone frecventate de turiști găsești ici-colo câte un restaurant care se abate de la regulă, deci nu-i risc de flămânzire.

St. PierrePovestea impresionantă și tristă a St-Pierre-ului e rostită tăcut de propriile-i ruine. Situat la nord de actuala capitală Fort de France, St-Pierre a fost denumit cândva Parisul Indiilor de Vest. La începutul secolului XX era cel mai modern oraș din Caraibe, avea 30.000 de locuitori, electricitate, telefonie și o linie de tren. În 8 Mai 1902 erupția vulcanului Mont Pelee, aflat la 7 km distanță, a distrus orașul în doar două minute. Cenușa vulcanică, aerul imposibil de respirat, lava ce cobora de pe munte cu 430 de Km/h și căldura de aprox. 1.800 de grade Celsius au nimicit totul în cale. În prezent o umbră a ceea ce a fost cândva, St-Pierre merită vizitat. Portul e plin de iahturi, bărci de pescuit iar apusul văzut de pe ponton îți rămâne pentru totdeauna întipărit în memorie. Principalul punct de atracție îl reprezintă vechiul teatru ale cărui ruine sunt impresionante. Mare parte din clădirea construită în secolul XVIII a fost distrusă, dar a rămas în picioare o parte semnificativă care să-i evidențieze grandoarea arhitecturală. Teatrul, sau mai bine zis ruinele lui, adăpostesc în partea de nord celebra celulă în care a fost închis Cyparius, singurul supraviețuitor al orașului. Nu departe de aceste ruine se află catedrala Notre Dame, reconstruită, dar a cărei temelie datează din 1640. Primăria, modestă dar autentică, se află între ele. Cu fiecare pas făcut de-a lungul portului, privind la ruinele orașului aflate în imediata apropiere, răsfoiești pagini din istorie. Clădirile moderne, europene ce domină Fort de France, n-au ajuns încă aici.

Înainte de a ajunge la St-Pierre am trecut prin Ajoupa – Bouillon, un sat înconjurat de plantații nesfârșite de bananieri. La câteva minute de Ajoupa un drum lateral te duce la Gorges de la Falaise – un râu printre stânci ce te poartă spre o cascadă izolată. Ca să ajungi la capăt, să-ți bucuri privirea cu minunata apă curgând în ropote de pe stânci trebuie să te dovedești temerar, adâncimea râului depășind pe alocuri nivelul pieptului. Gorges de la falaiseApoi am vizitat orașul din apropiere, La Morne Rouge, aflat la sud de vulcan, ne-am umplut plămânii cu aer curat urcând abrupt spre Mont Pelee.

Mont PeleAm avut parte de o priveliște extraordinară în drumul nostru spre vârf, dar odată ajunși acolo, am fost întâmpinați de griul des al norilor și de un vânt furios ce parcă voia să ne poarte cu el departe. Grand RiviereGrand Riviere e punctul cel mai nordic al insulei pe care l-am vizitat. Un sat despre care citisem că e nedescoperit și că puțini turiști se încumetă așa de departe, era de fapt ticsit de curioși ca noi. Asta bineînțeles nu-i lua din frumusețe. Șoseaua se termină-n mare, o piață de pește se află în apropiere, iar mai sus de piață, clădirea primăriei cu biserica alături. Ușile bisericii larg deschise, te îmbiau să intri. Mică, intimă, curată și aerisită, desprinsă parcă din desenele elementare a unui copil. Flori artificiale și fețe de masă dantelate îi dădeau un aer naiv. Băncile rânduite, altarul din capăt și lipsa icoanelor sau a statuilor impozante des întâlnite în catedralele Europene, te face să-ți imaginezi cu ușurință o slujbă simplă și oamenii zâmbitori, frumos îmbrăcați, bucurându-se de ea. Nu departe de centrul satului se găsește un restaurant. Am mâncat acolo acras, o specialitate insulară, un fel de gogoși cu gust de pește și pui făcut în lapte de cocos. Satul e în mare parte pietonal cu străzi înguste și simți că invadezi intimitatea caselor plimbându-te printre ele. Îți dă senzația că te afli în mijlocul unei cetăți, dar în loc de ziduri te mărginește muntele și marea. Insula are în nord distilării renumite, care atrag numeroși turiști, dar timpul nostru a fost prea scurt pentru a reuși să ne bucurăm de ele. Dintre cele mai cunoscute Neisson, Depaz și J.M Distillery.

În sudul insulei se află celebra plajă ”Les Salines” un golf lung de un kilometru jumate acoperit cu nisip alb și fin, îmbogățită de numeroși palmieri. Marea e calmă, presărată uneori cu valuri, curată dar nicidecum atât de clară ca la Anse Dufour. E plină de tarabe turistice, vânzători ambulanți, locuri umbroase în care poți plăti pentru un relaxant masaj, chioșcuri cu produse de artizanat, snacks-uri și alte lucruri ca la Mamaia :). N-am fost impresionați de agitația găsită acolo dar Les Salines e cea mai populară plajă din sudul insulei și merită un drum dacă țintiți și alte locuri din apropiere, cum ar fi Le MarinLe Marin, capitala iahturilor în Martinica, unde ne-am bucurat de o relaxantă promenadă printre ambarcațiunile ancorate-n port. Clădirile din apropierea portului au un design interesant cu balcoane ce imită velele vapoarelor, geamuri în formă de hublouri sau fațada clădirii asemănătoare unui vas de croazieră.

Mâncarea e predominant franțuzească cu câteva specialități creole: acras – gogoși cu gust de pește, boudin creole – un fel de cârnați sângerete, cu aromă de dafin verde și ti-punch-ul – o băutură din rom, zahăr brun și lime.

Vremea plăcută, oamenii, peisajele, rânduiala fără stres a zilelor, marea Caraibelor, muzica, diminețile pline de viață te fac să îndrăgești Martinica și să-ți pară rău după ea în drumul spre casă.

A.I.

Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •