“Anul 1974. Lumea, din diferite motive, nu va uita niciodată acest an. An în care Nicolae Ceaușescu era ales președintele României, era inaugurat stadionul Ghencea, iar formația ABBA câștiga Eurovisionul cu al lor Waterloo. An în care Richard Nixon demisiona din funcția de președinte al Statelor United și în care se nășteau personaje precum Adrian Ilie sau Paul Scholes.

Știrea anului în Italia era de culoare celestă, cu o acvilă brodată în piept și cu șortul alb. Se numea Lazio Roma. O echipă care, împotriva tuturor pronosticurilor, reușea să cucerească primul Scudetto din întreaga sa istorie, deși nu asta a fost ceea ce avea să atragă atenția în cizma italiană. Ceea ce avea să rămână amprentat pentru totdeauna în memoria tiffosilor laziali a fost maniera în care Lazio reușea să câștige acel campionat. Acea echipă se transforma în campioana Italiei în ciuda faptului că avea cel mai violent, mai complicat și sălbatic lot ce a existat vreodată în istoria fotbalului. Un lot format de o bandă de jucători rebeli ce trăiau între baloane și pistoale. La propriu.

În vestiarul celor la Lazio prezența pistoalelor, cuțitelor sau săbiilor devenise ceva normal, părând mai degrabă sediul vreunui clan mafiot decât un simplu loc unde se schimbă fotbaliștii și unde se păstra echipament sportiv. Mai mult, în interiorul acelor pereți ale vestiarului lazial, atmosfera era aceea a unui adevărat război civil. Dus între două clanuri. Unul condus de Giorgio Chinaglia, un atacant pe cât de carismatic, pe atât de periculos, un jucător cu idei dintre cele mai ciudate, cu ideologie fascistă și un imparabil impuls către armele de foc. Celălalt clan, condus de către Gigi Martini, un alt jucător impulsiv al acelor timpuri la Lazio, nu se ferea nici el să recurgă la violență ori de câte ori avea ocazia. E bine de precizat ajunși în acest punct al povestirii că majoritatea fotbaliștilor ca compuneau acel Lazio 74 proveneau din mediul militar, din brigăzii speciale de parașutiști sau grupuri de dreapta ultra radicale. Spune povestea că înfruntările între cele două grupuri erau atât de dure încât antrenamentele erau de fapt autentice finale. Se știa ora la care începeau, însă niciodată cea la care se termina. Se juca, se juca, se juca… până meciul se termina egal sau cele două bande erau cât de cât mulțumite fără să își fi pierdut onoarea. Erau două echipe într-una, avea să se confeseze mai târziu, Vicenzo D.Amico, unul dintre componenții acelui lot.

La ora meciurilor oficiale, lucrurile se schimbau în totalitate. Cei care la antrenamente păreau scăpați dintr-o pușcărie de risc maxim pe păreau o frăție de îngeri.

Aproape toți aveam pistoale. Eram clar împărțiți în două. Nici măcar nu ne vedeam în hotel. Dacă, de exemplu, primul grup utilizase uscătorul de păr, cel de-al doilea nici măcar nu îndrăznea să se apropie de el. Pe gazon era altceva însă. Dacă Chinaglia sau Wilson, parte din primul clan, erau faultați, Martini și ai lui din cel de-al doilea clan,îi luau pe respectivi pe sus cu fulgi cu tot.O dată sfârșită partida, iar nu își mai vorbeau.

În mijlocul acestui război, prins în tirul încrucișat al celor două tabere, antrenorul Tommasso Maestrelli. Modul în care s-a făcut respectat și iubit de către lot a fost foarte simplă. Când vorbea cu Chinaglia îi spunea că el este cel mai bun jucător al echipei. La fel făcea cu Martini. Bunicul Maestrelli era pompierul care stingea pasiunea dusă la extrem al acelor jucători ce în afara gazonului trăiau la limita legii. Nu respectau absolut nimic în jurul lor, începând chiar cu propria persoană. Maestrelli, mai mult polițist decât antrenor, făcea eforturi disperate pentru a menține echilibrul între cele două facțiuni, iar pe lângă asta mai exercita și funcția de părinte. Îi conducea atât pe gazon, cât și în afara lui, le confisca armele dacă le găsea, îi sfătuia să nu bea în vestiar și ajunsese să le ascundă banii, pentru a nu îi cheltui pe sticle și droguri. Mulțumită lui Maestrelli, în vestiarul lui Lazio nu au avut loc vărsări de sânge iar numele clubului nu a fost târât pe podeaua rușinii. Dimpotrivă. Maestrelli a știut să profite de conflictul dintre cele două grupuri și a făcut-o pe Lazio campioană, în fața celor de la Juventus. Avea să câștige 18 partide din 30, suferind doar cinci înfrângeri, iar Giorgio Chinaglia devenea golgeterul Seriei A.

Pulici, Petrelli, Martini, Oddi, Wilson, Garlaschelli, Cecconi, Nanni, Chinaglia, D.Amico, Frustalupi. 11 gladiatori, 11 rebeli, 11 nebuni, 11 pistolari, împărțiți în două clanuri care ascultau doar de vorba maestrului Maestrelli.

După acel miraculos succes, la ușa lui Maestrelli aveau să apară cei de la Juventus oferindu-i mulți bani pentru a abandona Lazio, însă Don Tommassino nu a plecat niciodată de la Roma. A rămas să își îngrijească sălbăticia din vestiar, îl transfera pe Giordano, un tânăr talentat cea avea să dea multe după-amieze de glorie clubului și începu să se pregătească pentru Cupa Campionilor. Planurile lui Maestrelli nu au fost însă pe placul destinului. Gravele incidente din meciul cu Ipswich Town au eliminat-o pe Lazio din competițiile europene, pentru ca imediat după acele evenimente să se întâmple neprevăzutul…. Lazio avea meci, iar pe banca tehnică antrenorul suferea, de ceea ce doctorii aveau să descopere mai târziu la spital, o tumoare malignă. Îi mai rămâneau doar trei luni de viață. Cel puțin asta îi spuseseră inițial medicii, obligându-l să abandoneze postul de antrenor de la Lazio. Avea să moară însă un an și jumătate după, pe 2 decembrie 1976.

Pentru acel grup sălbatic de la Lazio, moartea lui Maestreli a însemnat un înainte și un după. Cel mai norocos a fost Vicenzo D. Amico, protejatul antrenorului, cel care avea să joace toată cariera sa la Lazio, avea să se retragă la Ternaza, iar acum să fie comentator vedetă la radio televiziune italiană ( RAI ).

Altul căruia nu i-a mers deloc rău a fost Joseph Pino Wilson, fiu al unui oficial din Marina Britanică stabilit în Napoli. Îi plăceau și lui pistoalele și briceagul, însă spre deosebire de mulți dintre cei care formau generația Lazio 74, Wilson avea capul mobilat puțin mai bine. S-a retras din fotbal imediat după câștigarea acelui Scudetto și s-a licențiat în …. drept, alături de alt simbol al acelei echipe, portarul Felipe Pulici, cel care avea să fie angajat în cadrul clubului. Ani mai târziu Felipe Pulici avea să fie scos țap ispășitor într-un ciudat caz legat de pașaportul argentinianului Juan Sebastian Veron.

Lui Gigi Martini, inamicul nr 1 al lui Chinaglia, cel pe care ajunsese să îl amenințe cu moartea de nenumărate ori, totul avea să îi iasă așa cum plănuise. Martini a fost mereu un tip cu înclinații către politică, iar o dată retras din fotbal s-a dedicat trup și suflet acestei noi pasiuni, ajungând parlamentar al Alianței Naționale, partid italian cu ideologie neofascista.

Giorgio Chinaglia. El a avut parte de o istorie diferită. Un bărbat dur, violent, cu comportament mafiot, pe care Guy Chiappaverti, ziarist italian al acelor vremuri îl descria astfel: Chinaglia, cunoscut mai degrabă ca Long John, a fost inima acelei echipe de nebuni sălbatici, pistolari fasciști, jucători de barbut și amatori ai cluburilor de noapte. Cine intra în vestiarul lor risca să se aleagă cu o sticlă spartă în cap.

După titlul din 1974, Chinaglia avea să accepte mirajul banilor plecând să joace alături de Pele și Beckenbauer în Statele Unite la New York Cosmos. Nu a făcut mare scofală acolo iar o dată retras din fotbal s-a decis să se apuce de afaceri. Afaceri care, de cele mai multe ori au avut miros mafiot și mai mereu au sfârșit prin a fi eșecuri. A ajuns chiar să ocupe postul de președinte la Lazio în 1983, pe care a reușit să o retrogradeze. A făcut apoi o ofertă de cumpărare a clubului, știind că este un idol pentru peluza lazială, însă justiția italiană a intrat pe fir și a descoperit că Chinaglia angajase ultrași din galeria lazială pentru a îl amenința pe președintele de atunci de la Lazio, forțându-l astfel să îi vândă clubul. Au fost arestați patru ultrași, ce aveau vârsta între 40 și 46 de ani, puștani la titlul cucerit în 74. Și în ziua de azi Chinaglia se mai luptă cu justiția în căutarea dreptății pe care el consideră ca a pierdut-o. Și în ziua de azi, Chinaglia umblă cu un Magnum 44 la brâu. Același pe care îl avea în vestiar atunci când a ajuns golgeterul Seriei A.

Cel mai rău dintre toți acei fotbaliști a ajuns Luciano Re Ceconni, fotbalist talentat, pe care tribunele îl alintau Îngerul Blond. Tragedia avea să sune la ușa lui la doar trei ani după acel titlu cucerit cu Lazio în 74. Ceconni împreună cu colegul de echipă Ghedin, vestit în vestiar pentru simțul său de umor, decid să îi facă o farsă lui Bruno Tabochinni, bun prieten al lor, patron al unui magazin de bijuterii. Ambii fotbaliștii intrau în magazin prin surprindere și aveau să țipe vorbele care urmau să le fie fatale:

Mâinile sus! Ăsta este un jaf armat !

Bijutierul, care era cu spatele la ușă, s-a speriat a pus mâna pe un vechi pistol marca Walter pe care îl păstra la îndemână și s-a întors trăgând cu disperare spre presupușii atacatori. Cecconi a fost nimerit în plin, iar moartea sa comoționa o întreagă Italie. Ulterior, Ghedin avea să viziteze tot mai des saloanele spitalelor de psihiatrie , iar amicul cu bijuteriile, Tabochinni, saloanele pușcăriilor.”

Sursa:
http://www.blogdefotbal.com/2009/04/povestile-fotbalului-maestrelii-si.html


Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>