Vientiane – prima noastră oprire – capitala Laosului.

Am aterizat în Vientiane în după-masa zilei de trei martie (2016), și după ce-am îndeplinit formalitățiile de obținere a vizei, am pășit avântați pe poarta aeroportului, urcându-ne în primul taxi găsit. Deși citisem despre popularele mijloace de transport, așa numitele tuk-tuk-uri* exotice și convenabile, ale căror tarife modeste și negociabile atrag numeroși turiști; n-aveam timp de pierdut în căutarea unuia.

*Tuk-tuk în Laos – o cabină improvizată atașată de scuter sau mai des întâlnite sunt camionetele mici cu bănci metalice sudate pe lateral și cu un cadru de bare acoperit cu vinil pe post de carcasă.

IMG_7793-1

Găsirea unui tuk tuk presupunea să mergem la pas câteva sute de metri, (părăsind perimetrul aeroportului unde au acces doar taxiurile de stat), urmând să dăm într-o intersecție ce mustea de tuk-tuk-uri, dar acest lucru l-am descoperit prea târziu. Am lăsat bagajele la hotel și-am pornit spre temple, nu înainte însă de a intra în cunoscuta boulangerie franțuzească La Banneton, aflată pe strada Th Nokeokoummane, puțin mai jos de hotelul nostru. IMG_7798-1

La Banneton e modestă ca interior și ca variație a produselor, dar calitatea patiseriei e clasa I. După ce ne-am înfruptat cu un croissant “avec pommes et amandes” și unul cu ciocolată pudrat cu zahăr, ce-au venit ca o binecuvântare după chinuitoarele ore petrecute-n zbor cu o companie chineză, ne-am continuat drumul mai zâmbitori și mai senini parcă.

Prima noastră țintă a fost Wat Si Saket, singurul templu rămas în picioare după ce siamezii au distrus capitala în 1828.

IMG_7838-1

Wat Si Saket

IMG_7835_1

Oraș consolidat în secolul X, Vientiane a cunoscut de-a lungul timpului numeroase suișuri și coborâșuri. S-a aflat sub ocupația vietnamezilor, a birmanilor sau a siamezilor până în secolul al XVI-lea când a devenit capitala imperiului Lan Xang – unul dintre cele mai mari imperii din sud-estul Asiei. Numeroase temple s-au construit în acea perioadă, Vientiane devenind un important centru budist. Odată cu destrămarea imperiului Lan Xang în 1707, orașul s-a confruntat iar cu invazii ale birmanilor, chinezilor și siamezilor. În cele din urmă la conducerea orașului a fost instalat, de către siamezi, Chao Anou, un prinț laoțian educat la Bangkok. Încercarea sa de a elibera Vientiane de sub dominația siamezilor care l-au înscăunat a condus la cel mai violent și distructiv episod din istoria capitalei. Wat Si Saket construit între anii 1819 – 1824 e unicul templu care a supraviețuit invaziei. Am ajuns la porțile lui aproape fără să ne dăm seama, fotografiind timizi prostaticele clădiri coloniale lăsate în urmă de exploratorii francezi ce-au reconstruit capitala spre sfârșitul anilor 1890, străzile, tarabe încărcate cu mâncare, oameni, tuk-tuk-uri, tot ce ni se părea exotic, pe scurt spus. La Wat Si Saket  ne-am plimbat printre statui aurite, clădiri pestriț pictate, miniaturi de temple încărcate cu ofrande și-am întâlnit primii călugări budiști. Pe aceeași stradă, Th Setthathirath, se găsește și popularul Wat Si Muang – templu considerat casa spiritelor păzitoare ale orașului.

Wat Si MuangWat Si MuangWat Si Muang

Legenda spune că în 1563 când regele Setthathriat a mutat capitala imperiului Lan Xang la Vientiane, un grup de înțelepți au ales locul unde să se construiască templul –  o groapă adâncă a fost săpată pentru instalarea pilonului de piatră, considerat a fi datat de pe vremea Khmerilor, care urma să devină stâlpul orașului. Poporul s-a adunat în fața imensei gropi și toată lumea aștepta ca un voluntar să sară în adâncuri sacrificându-se pentru a mulțumi spiritele și a le îndemna să păzească orașul. Legenda continuă spunând că Sao Si, o femeie însărcinată s-a aruncat de bună voie în gol, dar unii care cred că legenda este adevărată, datează întâmplarea mult mai devreme de anul 1563, pe vremea Khmerilor când sacrificiul uman era des practicat și spun că Sao Si a fost oferită spiritelor ca jertfă, nefiind nicio clipă vorba de dorința ei. Curtea ce împrejmuiește templul e mărginită de coridoare late, deschise, cu acoperiș specific templelor, ce adăpostesc nenumărate statui a lui Buddha, dintre care o statuie micuță din piatră ce a supraviețuit infernului din 1828. Despre ea, localnicii cred că are puterea de a oferi răspunsuri la întrebările ce-i macină sau că împlinește dorințe. Îngenunchează în fața statuii și o ridică de pe pernă de trei ori în timp ce repetă în gând cerința. Dacă ruga li se îndeplinește, se întorc la templu lăsând ofrandă-n fața lui Buddha banane, cocos verde, flori, tămâie sau lumânări. De obicei două dintre aceste lucruri.

IMG_7854_1Promenada noastră a continuat apoi pe Th Samsenethai unde am nimerit într-o piață de zi ce-și strângea tarabele. Patuxai, arcul de triumf, l-am văzut din depărtare, alegând să vedem apusul de pe malul râului mamă, Mekong. Până aici, Vientiane ni s-a prezentat ca o capitală liniștită, cu oameni puțini rătăcind pe străzi, (în afară de piață, majoritatea ce colindau pe bulevardele traversate de noi erau turiști cu rucsacuri în spinare) dar când am ajuns în parcul Chou Anouvong și pe faleză am fost surprinși de mulțimea găsită. Părea că întreaga comunitate a Vientiane-ului era concentrată acolo. Copii desculți și gălăgioși antrenați într-un meci de fotbal având ca porți bolovani puși unul peste altul, perechi de adolescenți jucând badminton, grupuri de fete și băieți ieșiți la plimbare, trupe numeroase de femei coordonându-și mișcările aerobice cu ale unui instructor cocoțat pe o masă zdravănă, muzică, veselie, atmosferă de festival. Am ajuns la timp pentru a surprinde apusul și după ce-am zăcut câteva clipe pe-o margine de trotuar minunându-ne de lume și lumea de noi, ne-am continuat plimbarea. Laoțienii sunt oameni curioși și binevoitori. Te privesc insistent, dar senini și dacă au ocazia, dacă bâlbâie puțină engleză, nu ezită să-ți pună întrebări. De unde vi, cum te cheamă, câți ani ai, dacă ești căsătorit sau ai copil, cu ce te ocupi și alte curiozități banale.

IMG_7920_1 IMG_7975-1 IMG_7965-1

IMG_8003-1

IMG_7931_1În jurul orei 18, pe Th Fa Ngoum se instalează piața de noapte. Piețele de noapte sunt foarte populare în țările din sud estul Asiei, și cum era prima pe care aveam ocazia să o explorăm, ne-am pierdut printre tarabele ei colorate încărcate majoritar cu produse contrafăcute dar și cu haine ușoare fabricate în Laos și lucrușoare drăguțe țesute de mână. Prețurile sunt mici și pe lângă asta sunt și negociabile. La vest de piață, pe malul râului, se găsesc numeroase terase amenajate în fața bucătăriilor stradale. Dar bucătării la propriu, nu mașinuțe ori tejghele ce vând sandvișuri sau kebab. Oale cu supă bolborosind pe aragaze legate la butelii, plite și grătare pline de pește, fructe de mare, pui, lilieci și alte minunății, ligheane în care se spălau vase, mese pline cu tot felul de ustensile, cuțite, iatagane, și femei cu șorțuri colorate iscusite-n mânuirea lor. În afară de bucătăria locală, Vientiane-ul e bogat în ceea ce privește diversitatea gastronomică. Restaurante turcești, japoneze, cu specific coreean, italian, galic sau franțuzesc împăienjenesc străduțele înguste din centru. Alegerea noastă a fost după deviza: ochii văd, ”stomacul” cere, și ne-am oprit la terasa Tayson Kitchen, fiindcă pizza ce încărca mesele clienților era prea atrăgătoare ca să-i putem rezista. Alegerea noastră o datorăm (și de data asta), ”deosebitei” mâncări chinezești din care am fost nevoiți să ne înfruntăm, siliți ca de bună voie, două zile întregi. De cum ne-am așezat la masă am fost serviți cu felii ”sample” de pizza, aburinde și delicios mirositoare. Apoi cu alte felii, și alte, de eram sătui de-a binelea până la sosirea mâncării comandate. Deși pizza a fost bună, cade pe locul doi ca și deliciu, surclasată de bestiala bere Lao.

BeerlaoCred că știau laoțienii ce știau când s-au hotărât să o îmbutelieze în sticle de 650 de ml, pur și simplu nu te poți sătura de ea. Brună sau blondă, una mai bună ca alta.

La ora nouă seara, cele două zile petrecute pe drum și-au spus cuvântul și a trebuit să ne retragem. Am dormit neîntorși până pe la cinci dimineața. Se îngâna noaptea cu ziua când am ieșit pe stradă; era liniște, pustiu, case adormite și oameni lipsă. Odată cu răsăritul soarelui, malul râului Mekong s-a umplut de bicicliști, alergători și oameni ieșiți la exerciții matinale. Ne-am despărțit de Vientiane în zori, încântați de oraș și de oamenii lui, curioși de Laos și de locurile noi ce urma să le descoperim.

 

Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>