Despre iarna

„Iarna are câteodată obiceiul de a ne face să credem că e veșnică. Că nu o să mai treacă niciodată gerul ce aspru ne-a pătruns în oase, că soarele va rămâne departe luminându-ne fără a ne încălzi, că fulgii ce horesc nebuni într-un viscol fără odihnă nu se vor topi vreodată, și că primăvara e doar un vis frumos sau o amintire de demult, atât de demult încât nu mai știm dacă a fost vreodată aievea ori ba. Iarna înseamnă sfârșitul multor lucruri; sfârșit de an, sfârșit de flori, sfârșit de verde, sfârșit de păsări cântătoare, de fluturi, de gâze și câteodată sfârșit de vieți omenești…

Noaptea venise grăbită în miezul zilei, și se făcu stăpână peste străzile triste și gri. Fulgi veseli, răzleți își dădeau spectacolul sub lumina felinarelor gălbui și obosite. Clădirile pătrățoase pătau zăpada albă cu umbra lor. Dacă iarna ar fi ținut doar o lună de zile într-un an, ar fi fost ideală, dar așa ningând puternic în martie, cu gerul tăind adânc în carnea dezgolită a feței, iarna nu era altceva decât o poveste dramatică.

Eram înconjurat de un decor frumos, alb, pur, dar îmi pierdusem de prin Decembrie răbdarea de a admira un astfel de peisaj. Îmi rănea privirea și aș fi vrut iarna plecată pentru totdeauna. Ori pleca ea, ori plecam eu. Poate că asta își spuse și Stănescu văzând-o că întârzie atâta. L-o fi scos din pepeni iarna tăcută, cum nu reușise niciodată cicălitoarea nevastă.
Primăvara mă făcea să stimez iarna, căci ce-ar fi însemnat primăvara fără nemiloasa iarnă, în afară de banale zile însorite?…”

Eu, străinul – AI