O, frumoasa si nemuritoare Roma!!!

O, frumoasã si nemuritoare Romã!

Oricate locuri, exotice, imense, inzapezite, calduroase, pustii sau frematand de viata am vizitat, de departe Roma ocupa un loc de frunte in topul locurilor fabuloase.

Desi devenit banal din pricina numarului mare de romani “ce-au luat cu asalt” frumosul oras, Roma te lasa fara grai. Daca stii sa o privesti e magnifica, daca stii sa o pretuiesti e nepretuita, daca stii sa o admiri e nemaintalnita.. Daca te-ai dus acolo manat de dragul ei, iti ofera pe tava clipe de neuitat, te-ntorci mai bogat spiritual si intelectual, si oricat ai fi vazut din ea, mereu mai e ceva.

A fost o saptamana prin aprilie 2009. O saptamana de umblat zi si noapte, infometati de cunoastere, mirati si extaziati de tot ce am vazut.

Desi nu sunt catolica, slujba de Paste, cand o mare de oameni s-au adunat in fata grandioasei San Pietro s-asculte cuvantarea Papei a fost un moment deosebit. Desi atat de controversat, tarat si ridicat in slavi de sceptici, respectiv fete bisericesti, Vaticanul a fost primul loc vizitat. Ora 7 ne-a gasit in fata portilor lui desi acestea se deschideau publicului abia la 9. Inaintea noastra era totusi cineva. Rabdatori, asezati pe borduri, prinsi uneori in discutii, alteori tacuti si visatori am asteptat… Cu putin timp inaintea deschiderii am aruncat o privire spre sirul lung de oameni ce se-ntindea in urma noastra. Nu l-am putut cuprinde cu ochii. Mânatã de curiozitate am pornit sa-i aflu capatul. Un sir atat de lung de oameni nu mai vazusem in viata mea. Nu pot sa estimez distanta in masuri metrice dar pentru mine a fost neasteptat de mare. Si totusi era o zi banala de marti intr-o luna a lui aprilie, nu prea luminoasa la momentul respectiv. Locul din fruntea sirului cred ca mi-a adus ceva invidie. Abia asteptam sa trecem de portile acelea imense sa vedem nevazutul 🙂

Plimbarea prin Vatican a fost lunga si anevoioasa, la un moment dat, cu tot entuziasmul de la inceput, am resimtit moleseala ce-si facea cuib in trupul nostru si plictiseala ce ne-a cuprins dupa atatea picturi, covoare si obiecte religioase vazute.

 Capela Sixtina a fost ceva inedit. Pliiina puhoi de oameni. Totusi am zarit un colt mai liber si ne-am indreptat cu autoritate spre acel loc sa-l subjugam. Eeeee… acolo, asezata ca pe-un fel de bordura, mi-am ridicat ochii spre tavanul maret si-am ramas cu privirea pironita spre acel tablou magnific.

Desi erau indicatii clare si vreo 5-6 security guys care se asigurau sa nu utilizezi aparatul de fotografiat, tot se auzeau clinchetele lor si inevitabil, vocea tipului care atragea atentia vreunui chinez vesnic neintelegator, ca nu e voie!!!

Harmalaia asta de zgomote mi-a perturbat linistea de care aveam nevoie ca sa ma las pierduta in “facerea lumii”. Oricum am reusit sa stau o clipa, sa ignor totul din jur si sa ma las cuprinsa de-acea stare de visare in care nu poti spune concret in care timp si spatiu te afli dar simti ca-ti vine sa te legeni usor si esti in stare sa ucizi pe oricine te deranjeaza.

Adevarul e ca mereu de atunci, cand imi vine in minte Capela Sixtina mult mai usor imi aduc aminte de starea aceea ce m-a cuprins decat de pictura in sine. Pictura mai repede mi-o amintesc de prin imaginile gasite prin reviste, carti etc.

Cred ca acela a fost momentul de varf al vizitarii Vaticanului. Nu au fost deloc lungi cele 2-3 ore de asteptare, fiindca s-au meritat pe de-a-ntregul.

Basilica San Pietro cu “Pieta” lui Michelangelo asezata la iesire te lasa fara grai. Desi cu nasul cioplit in urma accidentului cu acel turist razvratit, si protejata acum de o carcasa de sticla groasa Pieta e Pieta. Luciul, detaliile, finetea intregului bloc de marmura sculptat atat de perfect te face sa te simti mic si pricajit ducandu-te cu gandul la acest genial Bounarroti si la ceea ce a putut iesi din talentul lui.

Evenimentul ce mi-a facut inima sa bubuie si capul sa-mi vajaie desi reactia mea ulterioara la acest eveniment a fost oarecum haioasa dar pe de-antregul stupida a fost acela cand am fost intrebata “vrei sa fii sotia mea?”
Mereu mi s-a parut o intrebare stupida, nu stiu de ce, nu am nici o alta varianta mai putin stupida care precede nuntii, si consider ca lipsa ei e ceva urat, de neconceput. Binenteles ca un barbat trebuie sa ceara o femeie de sotie, sau invers, doar traim vremuri moderne, dar nu stiu… poate din pricina ca e foarte uzuala, ca e atat de des intalnita in carti, filme, viata de zi cu zi a fiecarui cuplu o face atat de banala si usor saraca in intensitate in ochii mei. Oricum ma bucur ca mi-a fost adresata si mai ales intr-un loc atata de special, in cupola basilicii, cu o piata plina de oameni la picioarele noastre, cu o Romã mareata in zare. Si totul ar fi fost perfect daca reactia mea de soc nu ar fi stricat asta. Iti multumesc Liviu pentru aceste momente ce mi le-ai oferit chiar daca din pricina mea nu au reusit sa fie tocmai perfecte, dar sunt unice si foarte valoroase sufletului meu.

Ca sa scriu despre fiecare popas in inima Romei sau imprejurul ei mi-ar trebui zile, si file peste file scrise s-ar aduna.

Am vazut ca de la inceput am pornit pe partea religioasa a Romei, care binenteles involuntar se leaga cu istoria si asa mai departe dar sa nu intram in detalii si am sa-mi inchei aceasta “parte” cu castelul Sant’ Angelo si podul sau avand pe ambele parti statui extraordinare. Dupa ce am vazut aceste statui ale Romei si arta in care e imbracat intregul oras, toate celelalte locuri mi s-au parut sarace
Castelul, ce face legatura cu basilica e mentionat si-n literatura moderna, mai ales prin scriitorul Dan Brown ale carui carti au devenit atat de cunoscute in lumea larga. Se zice ca a fost ascunzatoarea Iluminatti. La momentul acela nu stiam prea multa istorie si legende despre acest loc asa ca l-am admirat naiv dar imaginea lui, scarile interioare, ingerul cu sabia indreptata in jos, podul, boltile prin care vedeai in toata splendoare ei basilica, Tibrul, precum si pasajul care leaga catedrala de castel mi-au ramas adanc intiparite in minte.

Roma e Roma, si nu ai cum sa nu te-ndragostesti de ea!

To be continued :)))

I.A.